[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de cojanete

Chiar daca astea sunt considerate de uni parinti pacate ,totusi se iarta .

Nici dansul, nici ascultarea muzicii nu sunt păcate. Păcat este ceea ce Biserica defineşte ca atare. Spre exemplu, Biserica mea defineşte petrecerile dansante în zile de post ca fiind păcate. Deci, petrecerile dansante în zile de post sunt păcate (cel puţin pentru mine), ceea ce nu înseamnă că petrecerile însele sunt păcate, după cum nu mâncarea de porc însăşi este păcat, ci consumarea ei în perioade prescrise de autoritatea competentă pentru a emite prescripţii în această materie. În limbaj conceptual, dansul în anumite zile sau la anumite ore şi circumstanţe poate fi păcat prin încălcarea ascultării sau încălcarea prudenţei, dar nu păcat intrinsec.

Pe de altă parte, anumite muzici cu texte deocheate sau cu ritmuri obsedante, ori anumite dansuri care pierd din vedere scopul dansului care este expresivitatea artistică şi bucuria eliberării trupului de sub condiţionarea lui fizică, ci capătă scop erotic, pot fi nu păcate, ci ispite care netezesc drumul spre păcat. Creştinul prudent va face cu ele ceea ce trebuie să facă vizavi de orice ispită: va lua distanţă faţă de ele, aşa cum ar lua distanţă de orice pericol care îi ameninţă mai mult decât viaţa: viaţa de veci.


Problema cu care mă confrunt eu adesea este următoarea: ce trebuie făcut atunci cînd suntem cufundaţi într-o atmosferă "şugubăţ-petrecăreaţă" ? Ce trebuie să spunem şi să facem când auzim, de exemplu, că "nu trebuie să fim uşă de biserică", sau "nici toate ale doctorului, nici toate ale popii" ori "ce e frumos, şi lui Dumnezeu îi place" ori alte lucruri de genul acesta care apar mereu la petreceri ? Eu cel puţin nu mă pot pune de-a băţul, fiindcă nici nu vreau să stric cheful oamenilor, nici să se spună că a fi creştin înseamnă a fi constipat ori cu ochelari de cal ori mai ştiu eu cum. Pe de altă parte, nici nu pot da apă la moară unei optici alunecoase pentru suflet, în care graniţa dintre lucruri moral neutre şi lucruri periculoase ori de-a dreptul păcătoase se estompează. Şi atunci, prefer să dau replici dialectice, cu "double meaning" sau "spirituale" (în sensul lumesc al termenului "spiritual"). Sunt voit ambiguu, ca unii să poată înţelege una, alţii alta, după dispoziţia sufletului lor, fără a încerca să o schimb în nici un sens. Îmi e destul că produc consternare generală atunci când, la o masă la restaurant, se serveşte mâncarea iar eu mă ridic să îmi spun rugăciunea. Deja ceilalţi văd în mine un marţian şi sunt convinşi că sunt fie nebun, fie sectant. Ipoteza că poţi fi catolic (sau ortodox) şi să te rogi înainte de a te aşeza la masă le scapă şi îi simt că sunt contrariaţi. Mereu simt aproape riscul de penibil şi mai ales riscul de a nu începe o discuţie despre Dumnezeu şi credinţă printre pahare de ţuică, râgâieli şi damf de mititei. Sunt prieteni şi rude, de care mă leagă un trecut, nu vreau să-i contrariez mai mult decât e strict necesar. M-ar durea să îşi spună că "nu mai sunt de-al lor".

Cum procedaţi în asemenea cazuri ?