[mariamargareta]

187. “Fenomenul Pucioasa”: un “fenomen” cu trei explicaţii posibile (I)

I. “Şfânta trâmbiţă şi proorociţă Virginia” şi cei trei aspiranţi la proorocie din spatele ei: omul, diavolul şi Dumnezeu (VII)


i) 56% - trăiesc sentimente de derealizare

Derealizarea este o tulburare a conştiinţei care face ca bolnavul să perceapă mediul, obiectele şi persoanele care îl înconjoară ca fiind ireale, străine, şi apare de obicei împreună cu depersonalizarea. În cazul în care peste mediul înconjurător se suprapun imagini şi personaje noi, experienţele de acest gen sunt numite generic “vedenii”. Văzută din perspectivă religioasă, provenienţa vedeniilor poate fi diferită:
- de la Dumnezeu (caz în care ele nu pot fi patologice, iar conştiinţa subiectului rămâne trează şi nealterată, el putând să aprecieze cu discernământ personal toate detaliile pe care le observă),
- de la diavol ( caz în care vedeniile sunt însoţite de alterări ale conştiinţei sau a stării de sănătate generală, iar discernământul este subjugat celui care construieşte viziunea), sau
- de la omul aflat în stare de degradare psihică (derealizare propriu-zisă).
Pentru a discerne dacă vedeniile sunt sau nu sunt de la Dumnezeu, trebuie luate în seamă o serie de criterii conexe: compatibilitatea mesajului lor cu învăţăturile din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie, caracterul lui moralizator, consistenţa şi valoarea semantică a învăţăturilor pe care el le aduce, împlinirea în timp a mesajelor prooroceşti, compatibilitatea vedeniilor între ele, demnitatea limbajului, proprietatea stilului, etc. Or, “vedeniile” Verginicăi, în afară de faptul că unele au caracter moralizator, nu corespund la mai niciunul dintre criteriile de mai sus.

Exemplul 1. În anul 1948 Verginica s-a trezit plimbându-se prin grădina raiului:

“Din anul 1948, prima lucrare am făcut-o prin acest vas când am dus-o prin grădinile cereşti” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 27 noiembrie 1973)

Exemplul 2. În “mărturia” sa, adeptul pucios Nicolae Lăzărescu apreciază vă “vedeniile” erau o modalitate la fel de uzuală de comunicare a Verginicăi cu lumea de dincolo, ca şi “mesajele” pe care le rostea în stare de somn aparent:

“Se citeau multe vedenii şi descoperiri ce le avea mama Verginica pe vremea aceea. Tot ce o înştiinţa Dumnezeu, ea le scria pe hârtie, şi apoi le dădea creştinilor să le citească” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 58)

Exemplul 3. Vedenie cu un soare strălucitor care-i vorbeşte Verginicăi în numele Domnului. Vorbirea lui o pătrunde până la os:

“ …Iată un soare strălucitor şade deasupra capului Meu şi a zis către Mine: uită-te la Mine Verginico şi vezi, ca să înţelegi toate tainele proorociei. M-am uitat şi am văzut chipul Domnului în soare şi vorbeşte către mine glas puternic. Căci gura care grăia din soare, mă pătrundea la os. Zicea către mine: Verginico, trebuie să înţelegeţi cu toţii că Eu vă vorbesc vouă. Deci prin acest cuvânt să înţelegeţi pe Fiul lui Dumnezeu şi pe Tatăl, adevăratul Dumnezeu. Iar gura Lui prin care grăieşte cuvintele pe care voi le auziţi este Sfântul Duh. Şi să ştiţi cu toţii căci gura Domnului grăieşte aceste cuvinte pe care voi le auziţi. Adică Duhul Domnului, pentru că Sfîntul Duh se numeşte: gura lui Dumnezeu şi Fiul este Cuvântul. Am venit asupra rămăşiţei lui Israel, să îl călăuzesc la tot adevărul… (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la mai 1972)

j) 44% - nu recunosc persoane care se comportă familiar cu ei

Exemplul 1. În care Verginica povesteşte (ca din partea lui Dumnezeu) ce viziune a avut ea cu “armata din Batalionul 22”, despre care recunoaşte: “Nu ştiu ce e asta”, pe motiv că “mintea ei nu-i mai este întreagă”. Civili şi militari dădeau să vină la ea cu cuvinte familiare de mângâiere, dar ea nu-i cunoştea, ci numai Dumnezeu îi cunoştea. Civilii erau respinşi iar militarii erau primiţi, iar un înger din cer a luat-o pe braţe pe Verginica. Mult nu va mai dura şi se va împlini această viziune minunată:

“ ...Fiule, uite în noaptea aceasta ce i-a arătat Dumnezeu, că nici mintea nu-i mai este întreagă să înţeleagă lucrurile sfinte, că nu e ajutată de acest popor. A văzut în casa aceasta nouă că venea la ea armată, militari, şi se rugau de ea [...] Dar cum şedea ea cu faţa plecată, şi-a rupt hainele, le-a făcut zdrenţe, că nu ştia ce să facă, să spună sau să nu spună. Şi cerea la Mine insistent şi Mă întreba ce voieşte ostaşul acela: binele sau răul meu? Şi înger a venit şi i-a spus: Ceea ce e la tine, şi ce trebuie, Dumnezeu va împlini. Şi îngerul a luat-o şi a ţinut-o pe braţul său şi a adormit-o, şi era vânătă de frică. Şi venea armata din batalionul 22. Nu ştiu ce e asta. Şi a făcut Dumnezeu lucrare şi veneau şi civili îmbrăcaţi şi ei tot militari, dar Dumnezeu îi cunoştea şi punea soldaţi şi îi întorcea înapoi şi nu intra decât armata. Şi erau cu grade mari, ofiţeri şi comandanţi, şi plângeau şi suspinau şi aduceau mulţumiri acelui soldat care a descoperit această lucrare a Mea. Şi o mângâiau toţi şi nu ştiau cum să stea şi să mulţumească vasului Meu. Şi atât de bine îi părea vasului Meu! Dar era mâhnită, că nu ştia ce să răspundă. Şi a venit îngerul din cer şi a luat-o pe braţele sale. Şi nu mult va dura şi se va împlini, şi mulţi civili vor veni, dar Dumnezeu nu-i va primi. ” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 10 octombrie 1973)

Exemplul 2. În care adepta pucioasă Ivan Maria ( poreclită Ricuţa) povesteşte cum “Domnul” a minţit-o pe Verginica spunându-i că o va însoţi Ricuţa pe drum, dar în loc de Ricuţa a apărut “Maica Domnului”, iar Verginica n-a recunoscut-o pe Maica Domnului deghizată în Ricuţa (sau pe Ricuţa deghizată în Maica Domnului), şi apoi a suferit mult pentru această neîmplinire şi neputinţă a ei:

“ [...] Domnul i-a spus să meargă singură, deoarece în gara Târgovişte o aşteaptă Ricuţa, adică eu (cu numele meu mic). În Târgovişte a coborât, dar eu nu eram. Verginica, văzându-se singură, s-a mâhnit şi sta nedumerită de spusele Domnului, însă în cele din urmă am apărut. Întrebând-o unde mergem, a spus că vrea să meargă la fratele Ion Neacşu din Viişoara. Pe drum am vorbit din sfânta Scriptură, despre minuni ce s-au săvârşit atunci, despre proorociile din Noul şi Vechiul Testament. La aceste vorbe ale mele ea mult se uimea, căci niciodată nu i-am vorbit aşa. O rugam să ne mai odihnim pentru a vorbi mai mult, dar ea a dorit să ajungem mai repede, că era obosită şi bolnavă. Când am sosit la câţiva metri de casă, eu i-am spus: „Acum, Verginica, ne despărţim“, şi uitându-se la mine, am dispărut, iar ea, văzând acest lucru, a rămas uimită, şi în jale mare a auzit din văzduh: „Nu mai plânge, Verginica! Nu a fost Ricuţa. Am fost eu, Maica Domnului“. Atunci şi mai mare i-a fost durerea, văzând cu cine a călătorit şi n-a ştiut. Udând cu lacrimi locul, l-a sărutat şi a mers în casa fratelui numit mai sus, spunându-i şi lui această minune.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 66)