[mariamargareta]

187. “Fenomenul Pucioasa”: un “fenomen” cu trei explicaţii posibile (I)

I. “Şfânta trâmbiţă şi proorociţă Virginia” şi cei trei aspiranţi la proorocie din spatele ei: omul, diavolul şi Dumnezeu (IX)



B. Al doilea vector propus spre analiză de către Nicodimul Pucios :

“2. Diavolul nu s-a putut folosi din roadele vorbirii prooroceşti a Sfintei Virginia, deoarece această vorbire purta în sine atributele dumnezeirii:
[...]
Dacă, prin absurd, am admite că diavolul a hrănit creştinătatea timp de cincizeci de ani, cu atâtea învăţături cereşti, de mult împărăţia lui s-ar fi dezbinat întru sine. De aceea:
Prin Sfânta Virginia nu vorbea diavolul.”
(citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 36)

Raţionamentul “părintelui Nicodim” este şubred şi incomplet. El pune la îndoială ingeniozitatea diavolului de a se folosi de unele mijloace neortodoxe pentru a simula perfecta ortodoxie. Biblia avertizează însă că diavolul poate lua chip de înger de lumină şi că viclenia lui nu are margini atunci când caută, ca un leu hămesit, pe cine să mai înghită. Până la urmă, criteriul de distincţie este dat tot de Biblie şi el este extrem de simplu: cei vicleni, numai “după roadele lor se vor cunoaşte” (cf. Luca 6,44)
Or, care sunt roadele Noului Ierusalim? Peste cincizeci de ani de propovăduire fără alte rezultate notabile, în afară de câteva care nu-i prea fac cinste:
– un “popor” (poporul Verginicăi) risipit şi dezorientat;
– familii creştine destrămate;
– creştini eretici care sunt rupţi de Biserică şi de Sfintele Taine, dispreţuiesc preoţii, condamnă căsătoria şi se comportă ca nişte sectanţi. Deşi pretind că o iau ca etalon pe “sfânta Virginia”, creştinii pucioşi de astăzi gândesc total diferit de ea. Despre Verginica, prin anul 1995, Bănescu Emilian spunea: “Mămica Verginica nu voia să lipsească de la sfânta biserică nici atunci când nu mai putea merge pe picioare şi ne ruga să facem scăunel din mâinile noastre, şi aşa două persoane o transportam, căci zicea: „Dacă mor, să mor în sfânta biserică“.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 72);
– o “mănăstire” mixtă care nu respectă canoanele, nu face ascultare de episcopul locului, nu stă sub păstorirea unui stareţ (sau unei stareţe) iar vieţuitorii ei nu au tundere în monahism;
– o Biserică nouă, schismatică, numită Biserica Noul Ierusalim. Dacă pe vremea ei Verginica nu voia să se despartă de Biserica strămoşească nici bolnavă fiind, actualii pucioşi care se pretind a fi urmaşii ei nu mai calcă cu piciorul în nici o biserică, numindu-le cu dispreţ “bisericile din lume”, iar faţă de ierarhie şi instituţia Bisericii oficiale au o atitudine duplicitară (prevalând însă dispreţul, desconsiderarea şi duşmănia). De aceea şi-au construit propriul lor lăcaş de biserică, pentru a fi radical separaţi de cea strămoşească, apoi şi-au înfiinţat şi o ierarhie şi o instituţie bisericească paralelă cu cea oficială.
– o învăţătură eretică prin care se promovează o nouă Evanghelie, “ cea după Sfânta Mare Proorociţă Virginia”. Pe parcurs, catehismul lor care iniţial era ortodox, s-a îmbogăţit cu o sumă de erezii, unele ilariante, dar altele destul de grave.
– o ierarhie proprie în care slujitorii bisericeşti nu au hirotonie validă, primită canonic de la episcopii Bisericii.

Simpla promovare cu insistenţă a sintagmei “Cuvântul lui Dumnezeu” nu poate fi nici pe departe o garanţie în sine. Orice îndrăzneţ îmbârligat la minte ar putea lansa un concept similar pe care să-l susţină apoi cu predici ingenioase, şi chiar sunt cunoscute alte persoane în România şi în lumea largă care se dau drept Messia sau Iisus Hristos, în numele Căruia ele inoculează în lume învăţături personale.

Aşadar, la Pucioasa, pe fondul promovării multor îndemnuri bune, diavolul a semănat şi îndemnuri veninoase, care au copleşit prin efectele lor tot binele promovat de faţadă de către Biserica “Noul Ierusalim”.

În concluzie, este plauzibil ca diavolul să se fi folosit la modul instrumental de Verginica, prin dizabilităţile ei psihice, pentru a-i înşela pe cei mai habotnici dintre creştini şi a-i împinge la erezie şi apoi la schismă. Părerea lui Nicodim Pucioşitul (“Prin Sfânta Virginia nu vorbea diavolul”) este contrazisă de realitate.

C. Al treilea vector propus spre analiză de către Nicodimul pucios:

“3. Din proorociile Sfintei Virginia s-au folosit însă doar omul sfânt, şi Dumnezeu. Omul curat a primit o nouă confirmare a existenţei lui Dumnezeu şi a iubirii nemărginite pe care El o nutreşte faţă de creaţia Sa.
Dumnezeu a chemat prin Cuvânt, a primit, şi apoi a pecetluit cu darul credinţei un popor nou, de fii credincioşi, pe care l-a numit Noul Israel. Prin acesta, El Şi-a zidit Biserica-mireasă, Noul Ierusalim, care se pregăteşte asiduu, prin ascultare şi curăţie sfântă, de întâmpinare întru slavă a Împăratului Hristos, la cea de a doua Sa venire pe pământ: „Şi iarăşi va să vină, cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit“ (fragment din Crezul creştin). De aceea:
Prin Sfânta Virginia vorbea Dumnezeu. ” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 36)

Construcţiile Nicodimului Pucios vis-a vis de dumnezeirea adusă pe pământ de “sfinta Virginia” ar fi remarcabile, dacă ar fi şi adevărate. El face aici propagandă unei biserici ideale, care numai pe hârtie corespunde adulaţiilor lui. În realitate, lucrurile nu stau deloc aşa. Biserica Noul Ierusalim nu se deosebeşte prea mult de celelalte Biserici care stau sub semnul neputinţelor omeneşti, dar aspiră şi ele, mereu, spre mai bine. Oamenii “curaţi” de la Pucioasa s-au dovedit în ultimii 50 de ani şi mai bine a fi: unii iubitori de slavă deşartă, alţii invidioşi, alţii clevetitori, alţii duşmănoşi, alţii avizi de putere, alţii desfrânaţi, alţii lacomi, alţii iubitori de arginţi, alţii (cei mai mulţi dintre ei) mincinoşi. Rând pe rând au fost “epuraţi” de-a valma, şi dintre cei buni, şi dintre cei răi, dar tot au mai rămas destui care nu corespund unei reprezentări ideale de “ascultare şi curăţie sfântă”. Propriile constrângeri s-au dovedit mult prea grele pentru cei mai mulţi dintre ei, iar unele precepte pucioşeşti nu s-au îndeplinit niciodată. În fine, democraţia apostolică, specifică Bisericii primare pe care pucioşii pretind că o copiază, a fost înlocuită cu hegemonia despotică a unor lideri pucioşi fără scrupule, care cu lingura le dau miere supuşilor lor, dar cu coada lingurii le scot ochii.

Ultima alegaţie a lui Nicodim Pucioşitul (“Prin Sfânta Virginia vorbea Dumnezeu”) este o fantezie frumoasă, rezultatul tragic al unui entuziasm de moment.