[vsovivi]

citat mariamargareta: (iar sovivi răspunde cu bold italic în paranteze)

187. “Fenomenul Pucioasa”: un “fenomen” cu trei explicaţii posibile (I)

I. “Şfânta(sick!) trâmbiţă şi proorociţă Virginia” şi cei trei aspiranţi la proorocie din spatele ei: omul, diavolul şi Dumnezeu (III)

Se ştie
(De unde? De la cine? Savanţii au zis? Atunci înseamnă că n-a zis nimeni! iar dacă ziceţi şi voi, atunci e mai mult decât concludent, roboţelele fermecate au trecut direct la noţiuni de pishiatrie şi psiholojie şi au găsit cobaii pe cine să-şi testeze grozăviile, pe fraieri ca mine, ispitind la nesfârşit...)


că tulburarea disociativă

(Adică ştii dumneta ce e aia, asociativ şi disociativ, dar important e că ai băgat insinuarea sigură cu tulburarea, că zici că e e sigur ceva tulburare, adică aşa ca apa tulbure ori ca vinul tulburel, de se ridică de pe fund tot felul de tulburăi dacă-i aplici o turbulenţă prin scuturare, ca să-i aplici apoi rotorul ca să-i şi măsori poborul gură cască.)


este o tehnică de supravieţuire foarte creativă

(adică ai dat-o că inventa, deci ai băgat-o la capitolul creiaţii, deci nu voi ci ea, ea, sfânta, creia de foame şi de frig, visa la fericirea de a nu rămâne singură pe gLume, orfană de ambii părinţi, şi asta se numeşte tehnică de creiaţie, care se înţelege şi se iartă la bolnavii cu tulburări... tulburări pe care le vrei dumneata să le scoţi şi să le socoţi, dar aveţi grijă ce vă doriţi, că uneori ceeia ce vreţi se împlineşte, că cine sapă groapă altuia el o să cază în ea... de la caz.),


care permite indivizilor să suporte sau să păşească peste circumstanţe disperate, aparent fără soluţie, pentru a-şi conserva câteva zone de funcţionare sănătoasă

(fireşte, ai demonstrat că mai avea un neuron sănătos şi restul era coaptă, adică nebună creiativă ce creia ca să treacă peste greutăţi, adică iată călca peste circumstanţe disperate... păi da, călca peste circul vostru dispăerat încă de mică fiindcă era proorociţă).


Atunci când se confruntă cu situaţii traumatice copleşitoare, din care se pare că nu mai există scăpare, un copil poate recurge la o “evadare” în mintea sa.

(Iat-o evadând din puşcărie, infractoarea fugea de cruce, fugea de greu, copleşită, şi se înţelege că doar la copii e orice posibil, păi nu a donat un ochi la schimb? Deci nu a evadat ci a donat un ochi la schimb pentru o viaţă de mamă, şi-a asumat ca oricelovitură la ochiul rămas să o transforme în handicapată, nu ţi se pare periculos şi nu ţi-ar fi frică să nu rămâi orb? Cine îşi dă ochi pentru ochi? Ori dinte pentru dinte? Şi zici că visa? Zici că nu a fost cinstită în crucea ei ci că a fugit, a evadat, a evadat din mintea sa?)


Copiii folosesc fuga de realitate sau îşi construiesc mental experienţe senzoriale care transcend lumea materială palpabilă, ca un mod de apărare extrem de eficace împotriva durerii fizice şi/sau emoţionale acute sau contra anticipării îngrijorătoare a suferinţei.

(Păi cine îi învaţă aşa pe copii, nu părinţii? Care le pun înainte tot felul de jucărele şi cărticele de poveşti şi filme animate? Dar ea nu avea nimic din toate jucărelele astea ca să aibă unde şi cu ce să evadeze, era copleşită de crudul adevăr şi nu de ficţiuni, iar crudul adevăr nu te îndeamnă la revererii cu ochii deschişi ca să te ascunzi printre poveşti, că povestea ei era tristă cu o nesfârşită boala de mică şi cu un părinte care a părăsit-o la 4 ani şi cu o mamă ce urma s-o părăsească la 9 ani... Să vedem cine ar fi capabil să născocească poveşti vânătoreşti, să creieze gLumi paralele dacă ar trăi astfel de zile de coşmar, când ştii că rămâi pe drumuri şi că o să mori de foame în curând după câteva zile de suferinţă căci ai rămas singur pe gLume... să vedem cine are atunci chef de creaţii şi poveşti... Cine? Sau nu o băteau copiii fiindcă era săracă? Nu o loveau cu pietre şi o alungau de mică? La cine să viseze?)

Prin acest proces disociativ, gândurile, sentimentele, amintirile şi percepţiile experienţei traumatizante pot fi separate psihologic, iar trauma îşi găseşte o soluţie: fie ea este exteriorizată, ca şi când nici nu s-a întâmplat, fie este soluţionată de o persoană-surogat, exterioară eului, dar percepută ca un “alter-ego”. Două sau mai multe “entităţi” preiau controlul asupra comportamentului persoanei la un moment dat. Aceste entităţi, denumite uneori “personalităţi alternative”, “alter-ego-uri”, “părţi”, “stări de conştiinţă”, “stări al ego-ului” sau “identităţi”, despovărează pe individ de angoasa produsă de abuzul fizic sau emoţional.

(Iată şi explicaţia savantă, că cică ea creia în mintea ei persoane false, închipuiri, deci e clar că nu poate exista altă explicaţie decât născocirea, minciuna, personajele fictive, inchipuirile băgate într-o explicaţie savantă, dar atunci cum se mai explică faptul că Persoanele himerice, născute doar în mintea ei, din închipuirile şi reveriile suferinţei, iată, ele apar şi negociază cu ea şi mai mult îi vindecă şi mama ce urma să moara căci nu se mai putea ridica din pat, o femeie cu doi copii care nu se mai putea ridica din pat? De lene nu se putea ridica ea din pat? Probabil că o să explici savant că s-a întâmplat un fenomen inexplicabil, paradoxal şi că însănătoşirea mamei şi apoi pierderea vederii la un ochi în cazul Sfiintei au fost întâmplări ale hazardului, căci închipuirile se jucau cu mintea ei de copil care delira de foame, şi care, ca şi orice copil fabuleză din joacă ori ca să evadeze de frică din închisoarea păcatelor... şi iată minunea născocită şi iluzorie şi de neexplicat care ca orice întâmplare venită din pură întâmplare întâmplătoare a însănătoşit o mamă bolnavă la pat şi a lăsat fără un ochi un copil, exact aşa ca legea compensaţiei naturale... un fel de dreptate apărută din senin, pe nepusă masă.)

continuarea mai jos