“Mai ametitoare vorbe nu s-au rostit niciodata, afara de : “Cred Doamne ! Ajuta necredintei mele”. Despre care imi spun ca daca din toata Biblia n-ar ramane decat ele ar fi de ajuns pentru a dovedi esenta divina a crestinismului. Desi Papini afirma ca Fericirile sunt textul pe care globul pamantesc si omenirea il pot invoca spre a-si justifica rostul in cadrul unui concurs cosmic mie unuia “Cred Doamne ! Ajuta necredintei mele” mi se pare si mai obscur-apofatic, mai final. E paradoxal, e insasi taina actului de credinta prin efectul caruia si legaturile covalente ale codului genetic – numai misterul nu le lipseste !-sunt lasate mult in urma. Nu cred si totusi ma rog. Cred si totusi stiu ca nu cred cu adevarat. Cred de vreme ce-i spun “Doamne” lui Hristos. Si nu cred de vreme ce-L rog sa vina in ajutorul necredintei mele. (Si cui ii cer sa ma vindece de necredinta ? Celui in care urmeaza sa cred !). Cauzalitatea e desfiintata, legea succesiunii in timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispare. Si cred si nu cred simultan. Dedublarea. Contradictia. Deci incertitudinea, angoasa. Constiinta otravind totul, otraveste si credinta pe care in clipa cand de dam seama de ea o prefacem in necredinta deoarece gandind credinta o scoatem din inefabil, din candoare.

Dar si iesirea, nadejdea nimic nu-I pierdut : pentru ca, smerit, adaug : ajuta-ma, luand aminte ca omeneasca mea conditie e indiscutabil legata de paradox si contradictie. Simultaneitatea textului ar trebui sa duca la deznadejde daca n-ar fi acel scurt ajuta care – farama de bob de sare, infim catalizator cu uriase puteri de transmutare si nebanuite consecinte combinatorii - rezolva cuadratura si preface strigatul buimacirii in lacrimile increderii.”