[casiana]

Eu recunosc ca nu-l mai iubesc, nu-l mai iubesc ca altadata, dar nici nu i-am ascuns asta, i-am spus-o inainte de casatorie. I-am spus ca ceva s-a rupt in mine si nu pot sa-l mai vad ca altadata. Am avut perioade cand l-am urat, l-am urat din tot sufletul, acum eu simt ca s-a mai ameliorat mult intensitatea atitudinii mele ostile (aveam impresia ca am depasit-o definitiv), dar intr-adevar e posibil sa ma mai incerce astfel de sentimente grele si sa traiesc doar cu gandul ca mi-am facut datoria si l-am iertat. Si asta o zic gandindu-ma la viata de zi cu zi...daca nu suntem singuri..in ochii mei problemele nu mai par sau nu mai sunt asa grave, dar cum raman doar cu el ma apuca depresia. Cu alte cuvinte suport prezenta lui alaturi de mine in societate (desi nu mi-o doresc), dar mi-e f greu, imposibil chiar, sa ma obisnuiesc tot timpul cu el (si dimineata, si seara si noaptea) cand mi-as dori sa fiu doar singura.

Stiu ca vina pentru situatia asta imi apartine intr-o masura la fel de mare (sau poate mai mare) si tocmai din acest motiv nu ii reprosez nimic acum ( dar recunosc ca am facut asta la momentul acela), nu ma comport ca si cum eu am doar drepturi, iar el doar obligatii, in schimb imi este f greu sa lupt cu toate gandurile mele pt ca ma chinuie rau, ma simt vlaguita si fara puterea de a mai lupta pentru a indrepta situatia (daca mai sunt sanse pt asa ceva).

Mare lucru nu mai pot spune, o sa ma rog la Dumnezeu in continuarea sa ne ajute sa trecem peste toate aceste probleme si sper din tot sufletul sa reusim.

Multumesc mult de tot pentru toata rabdarea si pt toate sfaturile intelepte.