[mariamargareta]

189. “Fenomenul Pucioasa” : un “fenomen” cu trei explicaţii posibile (III)

III. “Şfânta leliţă şi proorociţă Mihaela” şi basmul “Albă ca Zăpada şi cei 14 Pitici”(I)

Nici pentru Mihaela (succesoarea de iure a Verginicăi la “proorocie), “Părintele Nicodim” nu se oboseşte să demonstreze că nu omul, nu diavolul, ci Însuşi Dumnezeu o foloseşte ca mesager al cerului. Întrucât Prea Cuviosul Nicodim e convins că a demonstrat “matematic” faptul că “prin Sfânta Virginia vorbea Dumnezeu” şi deoarece leliţa Mihaela a fost singura uceniţă fidelă care a fost alături de mama Gigi până la moartea acesteia, devine fără echivoc faptul că ea a moştenit de la predecesoarea ei darul şi harul de a asculta cu urechea voci din lumea “de dincolo”, din afara spectrului undelor hertziene.
Circula printre pucioşi, înainte de 1980, un zvon că acela care va fi găsit la căpătâiul Verginicăi (mama Gigi, sau Gigica) atunci când ea va muri, acela îi va lua locul Sfintei Mari Proorociţe Gigica în fruntea “poporului creştin”. Or, în ultimii ani de viaţă şi până a murit, Verginica nu s-a mai desprins de compania Mihaelei, şi invers. Apare deci paradoxal faptul că, deşi Mihaela era “în drept” să-i urmeze Virginiei în scaunul “proorocesc”, totuşi următorul “mesager” al lui Dumnezeu din cer n-a fost ea, ci a fost lelica Maria, sora Verginicăi. Nu se poate vorbi aici despre uzurpare, atâta vreme cât scaunul “proorocesc” a fost vacant mai bine de un an, până în 1982, când lelica Maria a preluat, şovăielnic, hăţurile “proorociei”. Mihaela ar fi putut să-şi însuşească imediat acest rang, dacă voia, dar vremurile îi erau încă potrivnice. Poporul era răzvrătit şi dezorientat, “păstorii” nea’Mişu şi nea’ Cristea erau tot la timonă, unde tăiau şi spânzurau, iar pe “moldoveancă” o pizmuiau pentru intimităţile ei cu Gigica, aşa că Mihaela n-a riscat. A aşteptat zece ani ca roadele “lucrării” Verginicăi să se coacă şi să se scuture, înainte de a ieşi deschis la lupta pentru putere. Iar când a ieşit, “păstorii” erau deja obosiţi, opoziţia lor era de acum mai slabă, “poporul” Verginicăi se risipise, iar Mihaela s-a putut desprinde fără emoţii în unicul câştigător.
Mihaelei i-a displăcut se pare metoda patetică a surorilor Tudorache (Verginica şi Maria) de a aduce “cuvântul Domnului” lungite pe pat şi pozând drept “profund (dar adânc, totuşi) adormite”, în faţa unei adunături eterogene de exaltaţi, curioşi şi căscaţi, care se credeau a fi “poporul” Domnului. O agasau circul, fanfaronadele, sclifoselile, manierismul, vorbele de clacă, patetismele ieftine, igiena precară şi jumătăţile de măsură ale “surorilor” creştine. Nu era nici ea indiferentă la bârfă, dar se ferea să cadă în mahalagism. Nu înţelegea pe atunci la ce ar putea fi utile despotismul, nedreptăţile, obtuzitatea şi răutatea gregară a “păstorilor” nea’Mişu şi nea’ Cristea. Era încă un om dintr-o bucată şi şi-a declarat sieşi că atunci când îi va veni bine, va face ordine în toate. De aceea, stilul “proorocesc” pe care şi l-a propus în anul 1990 era simplu, elegant, convingător, şi demn: fără spectacol, fără spectatori, fără recuzită de cămin cultural sătesc, fără regie de culise. Ea pretindea că “aude” pur şi simplu vocea Domnului ca o adiere care vine în taină şi repede, precedată de vuiet de suflare de vânt, iar apoi îi dictează la ureche, cuvânt cu cuvânt, mesajele cereşti. Mihaela le scria pe caiete şi apoi le făcea cunoscute adunării. Tot ritualul era opac pentru “popor”, dar şi extrem de simplu, prezentat ca o minunată taină cerească, aşa că nimeni nu putea contesta nimic, că nu avea ce. Oricum, “Cuvântul” pe care îl aducea la lumină Mihaela era laborios şi convingător prin sine însuşi, fiind net superior frazelor sincopate, încâlcite şi adesea lipsite de noimă pe care le promovaseră până atunci Verginica şi lelica Maria. Competiţia dintre cele două “proorociţe” care au avut ghinionul de a fi contemporane (lelica Maria şi leliţa Mihaela) a fost inevitabilă şi a durat circa patru ani (între 1990 şi 1994) până când lelica Maria cu greu “a înţeles” că trebuie să se retragă de la “proorocie” şi să intre şi ea sub ascultarea Mihaelei.
La început, Mihaela încă nu era obişnuită cu zarva şi cu publicitatea, mai ales faţă de lumea laică. De aceea, ea a încercat să ascundă statutul ei cel nou de “proorociţă a Domnului” sub aparenţa unei “proorocii colective”. A inventat zicătoarea “ la Pucioasa sunt 14 creştini aleşi, care aud Cuvântul Domnului” şi i-a obligat şi pe ceilalţi adepţi să propage această minciună sfruntată pe toate canalele de comunicare. În felul acesta ea putea rămâne în umbră, protejată de orice acuzaţii sau întrebări indiscrete şi imaculată ca Albă ca Zăpada, iar “cei 14 Pitici” erau scoşi la înaintare. Iată cum arăta o asemenea minciună calificată, consemnată în scris printre “mărturiile creştinilor”:

“Mărturisesc încă o dată că glasul Domnului se aude grăind deasupra aşezământului sfânt, unde noi acum locuim în număr de paisprezece. Chiar eu sunt unul din cei care scriu cuvântul auzit, şi am de la Domnul misiunea să citesc apoi cuvântul Său poporului creştin, hrănit cu această mană cerească.” (citat după Nicolae Nedelcu, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 85)

În condiţiile în care am demonstrat deja că “proorociile” Verginicăi şi lelicăi Maria erau nişte “făcături” ieftine cu pretenţii de mesaje apocaliptice, se pune în mod imperios întrebarea legitimă: oare este măcar “proorocia” Mihaelei autentică? Faptul că la ea, receptarea “mesajelor” se face acum într-o manieră mult mai credibilă, asemănătoare cu proorociile descrise de Biblie, este încurajator. Dar este suficient numai atât?

De la bun început se ivesc însă nişte îndoieli severe, care ar trebui lămurite. Nu cumva, iniţiativa de a apela la o minciună acoperitoare, şi anume la teza “celor 14 receptori ai Cuvântului”, este atât de gravă, încât decredibilizează iremediabil “proorocia” Mihaelei? De ce s-a ascuns adevărul? Cel mai probabil că această manevră dorea să-i confere o şi mai mare credibilitate “fenomenului”. Într-adevăr, este copleşitor să afli că 14 indivizi serioşi, care se denumesc pe sine “creştini”, au fost aleşi de Dumnezeu să fie vectori complementari ai unei comunicări dintre Dumnezeu şi om, acum, la sfârşitul veacurilor. Gândul unei fraude colective sau a unei alienări colective este instinctiv şi automat rejectat de orice om de bună credinţă. Ar însemna ca toţi cei 14 să fie: ori înţeleşi ca să promoveze o înşelătorie, ori nebuni cu toţii, ceea ce este prea puţin probabil. În aceste condiţii, scopul era atins: cei care urmau să afle de “fenomenul de la Pucioasa” trebuiau să se încline în faţa lui să să-i acorde crezare. Măcar până la proba contrarie, prezumpţia de nevinovăţie se impunea de la sine. Dar dacă o asemenea probă contrarie nu va apărea niciodată? Atunci, înşelătoria de la Pucioasa va rămâne un “bun” câştigat (doar pentru pucioşi, desigur). Frauda aceasta cu “cei 14 Pitici aşa de Mici” aleşi de Domnul ca s-o tăinuiască pe Marea Proorociţă Mihaela le-a fost atât de folositoare liderilor pucioşi, încât ei nu o abandonaseră nici după mai bine de 15 ani. Într-o emisiune făcută de televiziunea ProTv în colaborare cu pucioşii, prin martie 2008, Cristi Tabără intra în dialog cu Gigel (unul dintre membrii marcanţi ai Noului Ierusalim, nepot al legendarului “păstor” nea’Mişu), în felul următor:

REPORTER(Cristian Tabără): Cei mai mulţi dintre membrii comunităţii Noului Ierusalim trăiesc şi muncesc în aşezământ, însă un număr de 14 au fost aleşi să vieţuiască în mănăstire şi să audă direct Cuvântul lui Dumnezeu. Restul comunităţii nu are voie să intre în mănăstire şi nici nu ştie ce se află înăuntru. Cu atât mai puţin ştiu străinii.
Vă număraţi printre cei care vieţuiesc aici în mănăstire, sau…sus, în comunitate?
GIGEL(Gheorghe Pantelimon): …Ăă.. Da!... pot să zic că sunt… aicea… deşi am fost … şi cu băieţii …şi…
REPORTER(Cristian Tabără): Da!?
GIGEL(Gheorghe Pantelimon): Da!