[mariamargareta]

189. “Fenomenul Pucioasa” : un “fenomen” cu trei explicaţii posibile (III)

III. “Şfânta leliţă şi proorociţă Mihaela” şi basmul “Albă ca Zăpada şi cei 14 Pitici”(II)

Acest pasaj din reportajul făcut de ProTv ilustrează cea mai mare şi cea mai gravă minciună cu care reporterul a fost "intoxicat" în acest reportaj. Ea compromite definitiv orice urmă de speranţă că povestea "coborârii cuvântului pe aripile vântului", de la Dumnezeu la oameni, ar putea fi adevărată. Gigel nu neagă afirmaţia lui Cristi Tabără că “cei 14 aleşi aud direct Cuvântul lui Dumnezeu” (poveste pe care de altfel n-a inventat-o reporterul, ci tot de la pucioşi o aflase) ci lasă să se înţeleagă că şi el face parte dintre aceştia. În prezent nici măcar nu mai locuiesc 14 vieţuitori între zidurile “mănăstirii”, ci mai puţini, şi oricum alţii decât cei care locuiau în 1990. Deşi într-o perioadă de mult trecută, în incinta “mănăstirii” de la Pucioasa locuiau, într-adevăr, 14 persoane, niciodată ele n-au auzit toate “Cuvântul lui Dumnezeu” (nici simultan, şi nici pe rând). Singurele persoane care ar fi putut eventual să-l audă sunt cele care îl prezentau, sistematic, poporului: Mihaela şi (eventual) Nicuşor. În faţa unei asemenea minciuni, suspiciunile ulterioare devin absolut legitime. Întrebarea care urmează imediat este: “dar ei, chiar îl auzeau într-adevăr, sau îl fabricau din mintea lor?” Faptul că s-a apelat la minciuna acoperitoare cu paravanul făcut de “cei 14 auzitori” susţine părerea că de fapt nimeni nu auzea nimic, iar “Cuvântul” pucios era o fraudă, o “făcătură” omenească.

O altă întrebare care urmează imediat este “Cui prodest?” Cine ar fi beneficiarul acestei fraude?
Răspunsul este inevitabil: Cine este implicat direct. Cine are interesul ca să se legitimeze pe sine şi totodată să legitimeze ceea ce este la limita incredibilului.

În aceste condiţii, teza alternativă că “Mihaela era cam ruşinoasă şi, din umilinţă, nu voia să iasă în faţă cu darul ei proorocesc”, cade în derizoriu. Dar mai e ceva: cel care a iniţiat o asemenea fraudă ori este total lipsit de scrupule, ori are ceva probleme cu mentalul. Şi aici ne reamintim că nici predecesoarele Mihaelei (Verginica şi Maria) nu stăteau prea bine cu sănătatea mentală. Să fie vreo coincidenţă păcătoasă, sau vreun blestem pe capul bieţilor pucioşi, ca să fie conduşi tot de persoane labile psihic? Tot ce se poate.

Experienţele onirice, viziunile, mesajele “divine” care alcătuiesc cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, deşi provin de la trei surse diferite (Verginica, Maria şi Mihaela), cu personalităţi şi grade de instrucţie diferite, au o însuşire comună: conduc la rezultate distructive pe plan personal şi spiritual pentru toţi cei care cred în ele. Chiar dacă pretind exact contrariul, cum că “la Pucioasa curge lapte şi miere”, “credincioşii” pucioşi sunt acum tributari unor situaţii indezirabile: familii destrămate, cariere distruse, credinţe zdruncinate sau falsificate de erezii şi de schisme. Autorii morali sunt cele trei “mari proorociţe” care au inoculat de mai bine de cincizeci de ani în creştinii simpli din judeţul Dâmboviţa o învăţătură amestecată: nu numai predici creştine laborioase şi adânc moralizatoare, de înaltă ţinută artistică, dar şi mesaje deviante, paranoice, eretice, ostile faţă de Biserica strămoşească. În însuşi sânul noii Biserici inventate de “proorociţele apocaliptice”, Biserica Noul Ierusalim, au avut loc conflicte grave, acte de ură, de răzvrătire şi deviaţionism, certuri, adultere, tentative de sinucidere, dezertări, abjurări şi împotriviri făţişe la dominaţia despotică a liderilor pucioşi. Toate aceste anomalii de comportament ale unor adepţi debusolaţi, care insistă însă a se considera pe sine cei mai autentici creştini ortodocşi de pe faţa pământului şi din toate timpurile, pun sub mare semn de întrebare caracterul irenic al acestei Biserici şi capacitatea de păstorire creştină a liderilor ei spirituali, dar mai ales creează o mare îndoială dacă duhul care o patronează este Însuşi Duhul Sfânt, sau ea este condusă în chip tainic de alt duh sau de alte duhuri.
Ceea ce, în mod izbitor, este comun celor trei “proorociţe”, este copilăria nefericită, marcată de mari lipsuri şi de traume psihice greu de suportat. Se ştie că în asemenea situaţii, persoanele afectate (mai ales dacă sunt copii) pot dezvolta tulburări de disociere sau tulburări prin depersonalizare, ca o reacţie instinctivă de apărare, sindroame care se pot evidenţia prin alternări între puseuri acute şi remisiuni pe tot cursul vieţii. Am văzut că Verginica a fost o pacientă cu anamneză bogată a mai multor spitale de psihiatrie, iar viziunile fantastice şi comunicările Mariei cu spiritele din “lumea de dincolo” erau izbitor de asemănătoare cu cel ale Verginicăi.

Despre Mihaela se ştie că a avut şi ea o copilărie nefericită. Au fost şase copii la părinţii ei, iar prin anii ’50, să creşti şase copii era o aventură. La 13 ani i-a murit mama. A fost primul ei traumatism psihic sever, care se cerea badijonat cu măiestrie şi cu blândeţe. Mihaela s-a retras în sine şi L-a ales pe Bunul Dumnezeu ca să o ocrotească, dar nu oricum, ci substituindu-şi gândurile, simţirile, afecţiunea şi voinţa întregii fiinţe, cu cele ale lui Dumnezeu:

“Când aveam treisprezece ani, a murit mama, şi de atunci am simţit mai mare iubire de Dumnezeu, de a-L avea în suflet pe Domnul, singurul Care poate toate întru toţi. Îmi ziceam mereu: „Doamne, să fii numai Tu în gândurile mele, în inima mea, în voinţa mea, ca pe toate să le săvârşesc în voinţa Ta şi nu a mea“.” (citat după Mihaela Tărcuţă, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 80)

Deducem că de atunci încolo Mihaela (dacă s-a ţinut de cuvânt) nu mai simţea şi nu mai gândea din dreptul ei, ci din dreptul lui Dumnezeu, adică Dumnezeu fiind în ea, în fiinţa ei spirituală, se şi manifesta (“lucra”) prin ea. Se ştie că manifestările de acest tip, dacă apar în cadrul practicilor religioase integrate ( în viaţa bisericească obişnuită) sau a unor activităţi culturale, care fac parte din obiceiurile anumitor comunităţi (tradiţa Bisericii creştine, spre exemplu), nu se consideră patologice, cu excepţia situaţiilor ce implică distres şi dizabilitate. Sfântul Apostol Pavel spunea despre sine că “M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.” (Gal.2,20). Dar Pavel mai îndeplinea o condiţie: el nu se despărţea niciodată de Biserică, pe care o considera “fără de prihană”:

“... Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea,
Ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt,
Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană.” (Ef. 5, 25-27)