[mariamargareta]

189. “Fenomenul Pucioasa” : un “fenomen” cu trei explicaţii posibile (III)

III. “Şfânta leliţă şi proorociţă Mihaela” şi basmul “Albă ca Zăpada şi cei 14 Pitici”(III)

Este un fapt cunoscut din propriile lor mărturisiri că pucioşii erau racolaţi dintre cei mai aprinşi şi mai habotnici practicanţi ai “Mişcării” Oastea Domnului. De altfel, aceasta era şi una dintre strategiile Verginicăi. Însoţită mereu de un grup de fideli care o protejau, ea cutreiera ţara în lung şi-n lat, poposind prin casele de creştini “ostaşi” în care se făceau adunări clandestine. Alte prilejuri erau “nunţile creştineşti” organizate de “ostaşii Domnului”, la care nu se punea ţuică pe masă şi se cântau numai cântări ale “Oastei”. Acolo Verginica făcea şi ea o câte o “lucrare” de la “Domnul”, în urma căreia cei mai impresionabili erau câştigaţi la noua confesiune pseudo-ortodoxă. În acest fel a fost captivată şi Mihaela, împreună cu soţul ei Emilian. Iată câteva “mărturii” în acest sens:

“În anul 1956 am primit acel frumos dar, de care am pomenit, o copilă creştină cu care m-am căsătorit. A fost o nuntă foarte frumoasă, ca pe vremea primilor creştini. Toată nunta a fost coordonată de această soră, Verginica. [...] Sora Verginica m-a încurajat mereu [...] Au venit foarte mulţi creştini. A fost o nuntă foarte mare, [...] nimeni nu s-a îmbătat, nimeni nu a făcut scandal, aşa cum se mai obişnuieşte pe la unele nunţi.” (citat după Ivan Petre, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 49)

“Sunt Neacşu I. Petre, născut în comuna Lucieni, sat Viişoara, judeţul Dâmboviţa, cu domiciliul în oraşul Pucioasa. Părinţii mei, creştini ortodocşi, au urmat „Oastea Domnului“.
Am cunoscut lucrarea Domnului prin proorociţa Verginica în anul 1960, la o nuntă de Oastea Domnului, unde era şi ea.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 51)

“Mie mi-a dăruit Dumnezeu o fată de creştin să mă căsătoresc cu ea. Am făcut o nuntă creştinească.” (citat după Nicolae Lăzărescu, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 1995, pag. 27)

“Cu binecuvântarea lui Dumnezeu mi-a fost şi căsătoria cu un fiu de creştin, ce era şi el legat de acest izvor, ziua nunţii fiind în data de 1 iulie 1956. A fost o nuntă creştinească, ce este mărturie pentru comuna noastră, înlocuind fanfara cu cântece creştineşti, şi fără alte băuturi alcoolice decât numai vin. Părinţii mei erau oameni săraci şi nu au putut pregăti hrană prea multă, dar sora Verginica, fiind prezentă, ne-a spus să nu ne temem, că Domnul va înmulţi hrana. De atunci noi nu ne-am despărţit de sora Verginica, cu toate că viaţa ei a fost numai în suferinţe şi prigoană, căci mulţi din consătenii ei, împreună cu preotul care era atunci în comuna Glodeni, Ilie Mirică, au sesizat organele de stat, spunând că este nebună.” (citat după Ivan Petre, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 66)

“Întâia oară, am văzut-o pe mămica Verginica la Moroieni, în casa părintească, în ziua nunţii sorei mele, Ricuţa, nuntă despre care Domnul zisese că va fi ca aceea din Cana Galileii. Atunci am auzit întâia oară cuvântul Domnului prin ea, începând astfel, ca semn de recunoaştere: «În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, pace vouă, fiilor!». Deci mărturisesc fără rezerve că după cuvânt cunoşteam că Acela Care vorbea prin gura acestui vas ales era Domnul, Cel Care prin cuvânt a făcut cerul şi pământul. Pentru că în mulţimea care asculta erau şi inimi lipite de materie, cărora Duhul Sfânt nu le putea descoperi adevărul, căci considerau cuvântul auzit ca fiind al trupului care vorbea, Domnul adăuga de multe ori aceste cuvinte: "Eu sunt Dumnezeu Tatăl, Fiul, şi Duhul Sfânt, nu acest trup. Acest trup, ştiţi că l-am curăţit prin boală grea şi l-am făcut curat şi de mare preţ, şi de nu veţi lua aminte la aceste cuvinte, îl voi lua de la voi şi îl veţi mai vedea la vremea de judecată, căci nu este preţuit nici de sat, nici de creştini".” (citat după Bănescu Emilian, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 71)

Şi în familia Mihaelei se practicau intense devoţiuni către Hristos, colaterale faţă de Biserică dar menite să completeze slujbele bisericii, care erau considerate insuficiente şi imperfecte. Este vorba de adunări particulare cu caracter proto-sectar inspirate din activitatea Oastei Domnului, menite să suplimenteze rugăciunile colective ale bisericii şi să acopere imperfecţiunile ei. Acestea imprimau în creştinii-mişcărişti, simpatizanţi şi practicanţi ai “mişcării” Oastei ( deci şi în Mihaela) un bigotism pernicios, care sădeşte îndoială în perfecţiunea Bisericii lui Hristos. În aceste condiţii, adunările din casele particulare, inclusiv din casa în care creştea Mihaela, nu se mai încadrau în sfera “practicilor religioase integrate”, care confereau o autentică protecţie divină iniţiativelor de devoţiune particulară de genul celei angajate de Mihaela, pentru a o feri astfel de alunecarea în sfera patologicului. Mihaela şi-ar fi putut spune cu convingere, copiindu-l pe Pavel: “de acum, Hristos trăieşte în mine”, dar fără să aibă garanţia Bisericii că acest lucru este şi adevărat, îndată ce pentru ea Biserica avea “destule pete şi zbârcituri”, care se cereau a fi corectate în adunările Oastei Domnului, la care şi ea lua parte. Atunci când Mihaela declară că Hristos va lucra din ea cu toate gândurile, simţirile, afecţiunea şi voinţa Sa, atunci ea se detaşează ca simplu spectator care admiră din exterior “lucrarea Domnului din ea”. În literatura de specialitate acest comportament este denumit tulburare prin depersonalizare, care se manifestă prin episoade în care apare sentimentul detaşării de propria persoană, ca şi cum subiectul ar fi un observator extern al corpului sau şi proceselor sale mentale, care se disponibilizează unei alte personalităţi (persoane).

Pe perioada experienţei de depersonalizare se menţine, de regulă, un contact nemijlocit cu realitatea externă. Mihaela putea să apară faţă de semenii săi ca un copil perfect normal, poate ceva mai habotnic, dar cu nimic deosebit faţă de ceilalţi copii. În timp însă, odată cu apariţia altor şocuri psihice, depersonalizarea poate produce oricând distres (stare de stres care depăşeşte o intensitate critică, determinat în mare măsură de procesele mentale prin care trece o persoană atunci când întâmpină situaţii de criză sau situaţii neplăcute în viaţă) sau/şi dizabilitate ( modificări personale de percepţie şi de comportament cauzate în mod direct de o boală, un accident, ori o altă traumă care afectează sănătatea fizică sau psihică, dar care în principiu poate fi tratată sau ameliorată prin intervenţii medicale)

Acest sindrom al depersonalizării debutează, de regulă, în adolescenţă, şi poate degenera cu timpul în manifestări schizoide şi în alte tulburări psihotice, în care contactul cu realitatea este alterat - halucinaţii auditive, delir, comunicare între personalităţi diferite (tulburare de identitate disociativă).