[mariamargareta]

189. “Fenomenul Pucioasa” : un “fenomen” cu trei explicaţii posibile (III)

III. “Şfânta leliţă şi proorociţă Mihaela” şi basmul “Albă ca Zăpada şi cei 14 Pitici”(IV)

Mihaela şi-a făgăduit viaţa toată lui Dumnezeu, dar vai prin cine vine ispita, căci ispitele trebuie să vină (cf. Luca, 17,1). La vârsta de 21 de ani, cunoscându-l pe Tărcuţă Emilian, un tânăr vânjos, blajin şi chipeş, este tentată să şi-l asocieze, ca să-i fie de sprijin în viaţă. Cu acest gând (şi numai cu acesta) şi-a cerut întru sine (!!) permisiunea lui Dumnezeu ca să se căsătorească şi a simţit întru sine (!!) că Dumnezeu este întru totul de acord:

“La vârsta de 21 de ani am cunoscut un tânăr de 23 de ani, un suflet care mi s-a părut dezlipit de el însuşi mai mult decât mine, mai contopit cu cele frumoase care sunt întru Dumnezeu, şi mi-am zis: „Doamne, eu Ţi-am făgăduit viaţa mea, dar dacă este voia Ta, voiesc să am pe cale acest tovarăş, că eu sunt mică şi slabă şi nu pot singură pe drumul vieţii“. Am simţit că Dumnezeu a venit în calea mea cu acest sprijin şi ne-am unit prin taina cununiei.” (citat după Mihaela Tărcuţă, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 80)

Comunicarea aceasta directă întru sine cu Dumnezeu dovedeşte că Mihaela se desprinsese pe nesimţite de viaţa din Biserică. Ea nu se mai consultă cu preotul duhovnic pe probleme existenţiale, ci direct cu “Dumnezeul ei”, Care lucrează din sinele ei şi pe care Îl simte că este imediat de acord cu tot ceea ce ea voieşte (voia acum să se căsătorească, deşi în acest fel ea încălca grosolan o făgăduinţă anterioară: “să fii numai Tu în gândurile mele, în inima mea”) . Dumnezeu nu mai este de acum numai El singurul stăpân din fiinţa spirituală a Mihaelei, ci se dă puţin la o parte, ca să-i facă loc şi lui Emilian şi să fie amândoi în gândurile şi în inima ei.
Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Din căsătoria lor s-a născut un copil care la scurt timp a murit:

“Mai târziu am trăit o mare suferinţă şi cu inima şi cu trupul, căci gândul de a avea un copil era de la noi şi nu de la Dumnezeu, dar copilul n-a trăit, iar eu am plătit cu suferinţă grea, căzând în mâna medicilor vreme de trei ani, aşa cum este scris: "Cel ce păcătuieşte, să cadă în mâna doctorului". Am plătit cu lacrimi de căinţă şi cu mare suferinţă trupească ascultarea glasului inimii noastre, ca apoi să ne întoarcem spre făgăduinţele făcute Domnului, spre făgăduinţa curăţeniei trupeşti.” (citat după Mihaela Tărcuţă, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 80)

Mihaela sugerează (dar nu mărturiseşte deschis, deoarece n-are nici un interes s-o facă public) că boala care a ţinut-o trei ani prin spitale era de natură psihică. Citatul extras din Biblie este prezentat de ea intenţionat incomplet, ca să se mascheze cât de cât asocierea mentală pe care ea o face între pretinsul păcat (relaţia trupească dintre soţi) şi Pedepsitorul păcatului (Dumnezeu). Falsificând versetul biblic, Mihaela sugerează spre exterior că pedepsitorul este medicul, dar propriile sale gânduri se raportează în ascuns la conţinutul real al versetului biblic, construind un verdict zdrobitor: “Dumnezeu Ziditorul este Cel care ne-a pedepsit păcatul trupesc cu moartea copilului nostru”. Iată cum arată de fapt versetul biblic, nefalsificat:

“Cel care păcătuieşte împotriva Ziditorului său, să cadă în mâinile doctorului” (I.Sirah, 38,15)

Suferinţa, lacrimile şi căinţa au fost devastatoare. Un stagiu de trei ani de boală psihică prin sanatorii nu pare mult, dar nici puţin. Când ieşi “vindecat” după o asemenea plimbare pe “câmpiile elizee”, te poţi aştepta oricând la surprize pe viitor. Cert este că pedeapsa trupului a fost prelungită în mod voluntar de Mihaela şi după aceşti trei ani, prin “făgăduinţa curăţeniei trupeşti” pentru tot restul vieţii. Este momentul în care ea devine elementul dominant în viaţa de cuplu, impunându-şi în mod voluntarist voinţa proprie asupra soţului. În asemenea condiţii, soţul, căruia de regulă i se impută vina neînfrânării (pofta trupească şi pofta bărbătească), nu mai are altă alternativă decât să se supună.
Deşi culpa (dacă ar fi existat) nu putea fi decât colectivă, primul impuls “creştinesc” a fost ca amândoi să-şi asume cu sinceritate “vina”, fiecare în parte, ceea ce Mihaela a şi făcut la început în mod public, prin cuvintele “iar eu am plătit voinţa mea cu suferinţă grea” . Mai târziu însă, ea n-a rezistat tentaţiei de a-şi ascunde vina mărturisită la început. În ediţia a doua a cărţii “Cuvântul lui Dumnezeu”, apărută în anul 2006, Mihaela corectează (de fapt, fasifică) propria sa mărturisire din anul 1995, pentru a-şi şterge vina mărturisită deschis în ediţia precedentă. Culpabilizarea soţului devine pentru ea un act necesar, deliberat, justiţiar, abia atunci cînd Mihaela avansează pe scara socială, devenind “persoană importantă” în obştea creştină. În acest fel, acum se poate subînţelege mai uşor că voinţa şi implicit “vina” de a fi recurs la unul sau mai multe acte sexuale cu intenţia planificată de a procrea cade exclusiv pe umerii lui Emilian, cel care nu s-a mai putut abţine:

“Mai târziu am trăit o mare suferinţă şi cu inima şi cu trupul, căci gândul de a avea un copil era de la noi şi nu de la Dumnezeu, dar copilul n-a trăit, iar eu am plătit voinţa mea cu suferinţă grea, căzând în mâna medicilor vreme de trei ani, aşa cum este scris: "Cel ce păcătuieşte, să cadă în mâna doctorului".” (citat după Mihaela Tărcuţă, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 1995, pag. 53)

“Mai târziu am trăit o mare suferinţă şi cu inima şi cu trupul, căci gândul de a avea un copil era de la noi şi nu de la Dumnezeu, dar copilul n-a trăit, iar eu am plătit cu suferinţă grea, căzând în mâna medicilor vreme de trei ani, aşa cum este scris: "Cel ce păcătuieşte, să cadă în mâna doctorului".” (citat după Mihaela Tărcuţă, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 80)

Îndată după moartea copilului însă, situaţia era cu totul alta. Pe vremea aceea, sentimentul deculpabilitate era atât de profund încât o urmărea până şi în somn pe Mihaela. Dialogurile ei interioare cu Dumnezeu, în care ea îşi recunoştea “vina”, s-au intensificat. În perioada în care ea era rezidentă permanantă a spitalelor, vise halucinante o chinuiau, amintindu-i de impardonabila sa alunecare în “desfrânare cu soţul”. Până la un moment dat, când a reuşit să obţină (în vis, nu prin Taina Pocăinţei oferită de Biserică) “iertarea deplină de la Dumnezeu”. Aceasta i-a adus o imensă uşurare, dar şi sentimentul unei împovărătoare îndatorări faţă de Dumnezeu, pentru tot restul vieţii:

“După multă vreme de suferinţă, în spital am avut un vis peste care n-am putut trece cu uşurinţă: stăteam cu capul în ţărână pe un câmp arat şi mă rugam plângând şi zicând: „Doamne, iartă-mi tot ce ai să-mi ierţi“. Un glas care venea din cer a spus: „Da, dar să te atingă soarele pe creştet“. M-am ridicat să mă uit, dar soarele asfinţise. M-am aşezat din nou plângând şi cerând la Domnul să asculte ruga mea. Apoi am auzit un vuiet uşor. Soarele se întorsese de la asfinţit şi s-a apropiat până deasupra capului meu şi m-a atins. Am simţit cum a intrat în fiinţa mea o căldură care-mi copleşise trupul firav de la suferinţă. Apoi mi-am revenit uşor şi am zis: „Doamne, eşti atât de mare, atât de bun! Cu ce Îţi voi putea întoarce bunătatea? O, cât de datoare Îţi sunt!“. Dumnezeu ne dăduse iertarea, iar viaţa noastră devenise ca viaţa a doi copii care ascultau de Tatăl Cel din ceruri şi care caută cu umilinţă pe urmele poruncilor Mântuitorului Hristos.” (citat după Mihaela Tărcuţă, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 80)

Coşmarurile şi visele posesive au urmărit-o pe Mihaela de atunci şi până astăzi, ea neputând să mai doarmă vreodată singură în cameră din cauza fricii de plăsmuirile întunericului. Formulele cele mai uzuale sunt acelea în care ea doarme în cameră fie cu Nicuşor, fie cu Nicuşor şi cu Gigel, fie cu Nicuşor, Gigel şi Emilian.