[vsovivi]

Despre(șticsick!) Mihaela se ştie(șticsick!) că a avut(șticsick!) şi ea o copilărie nefericită. Au fost şase copii la părinţii ei, iar prin anii ’50, să creşti(șticsick!) şase copii era o aventură(șticsick!). La 13 ani i-a murit mama. A fost primul ei traumatism(șticsick!) psihic(șticsick!) sever(șticsick!), care se cerea(șticsick!) badijonat(șticsick!) cu măiestrie(șticsick!) şi cu blândeţe. Mihaela s-a retras(șticsick!) în sine(șticsick!) şi L-a ales pe Bunul Dumnezeu ca să o ocrotească, dar nu oricum, ci substituindu-şi gândurile, simţirile, afecţiunea şi voinţa întregii fiinţe, cu cele ale lui Dumnezeu:

“Când aveam treisprezece ani, a murit mama, şi de atunci am simţit mai mare iubire de Dumnezeu, de a-L avea în suflet pe Domnul, singurul Care poate toate întru toţi. Îmi ziceam mereu: „Doamne, să fii numai Tu în gândurile mele, în inima mea, în voinţa mea, ca pe toate să le săvârşesc în voinţa Ta şi nu a mea“.” (citat după Mihaela Tărcuţă, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 80)

Deducem(șticsick!) că de atunci(șticsick!) încolo(șticsick!) Mihaela (dacă s-a ţinut de cuvânt)(șticsick!) nu mai simţea(șticsick!) şi nu mai gândea(șticsick!) din dreptul ei, ci din dreptul lui Dumnezeu, adică Dumnezeu fiind în ea, în fiinţa ei spirituală, se şi manifesta (“lucra”(șticsick!)) prin ea. Se ştie(șticsick!) că manifestările(șticsick!) de acest tip(șticsick!), dacă apar(șticsick!) în cadrul practicilor religioase integrate ( în viaţa bisericească obişnuită) sau a unor activităţi culturale, care fac parte din obiceiurile anumitor comunităţi (tradiţa Bisericii creştine, spre exemplu), nu se consideră patologice, cu excepţia(șticsick!) situaţiilor(șticsick!) ce implică(șticsick!) distres(șticsick!) şi dizabilitate(șticsick!). Sfântul Apostol Pavel spunea despre sine că “M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.” (Gal.2,20). Dar Pavel mai îndeplinea o condiţie: el nu se despărţea(șticsick!) niciodată de Biserică, pe care o considera “fără de prihană”:

“... Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea,
Ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt,
Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană.” (Ef. 5, 25-27)

În concluzie e grav dacă ați amestecat psihiatria și psihologia gLumii, logica și deducția și matematica cu bârfa și minciuna scoțând că rezultă ... și ați și insinuat cu toate năravurile că defapt ei sunt cei cu năravurile și nu noi care-i bârfim și hulim neîncetat... deci e grav ce concluziuniuni poți trage după ce citești ce anume vă poate creia mintea ca să debuitați... născociala perfectă ca argument pentru necredință... trăgând cu „vrednicie” semnalul de alarmă. Bun de tot.