[mariamargareta]

194. Iubirea de Dumnezeu şi iubirea pentru Dumnezeu (II)

De acum încolo, Ninel “Rândunel” nu va mai avea voie să ia sfat sau îndemn sau învăţătură nici de la părinţi, nici de la prieteni, nici de la duhovnicul lui, ci numai şi numai de la liderii pucioşi, “Fiii Dumnezeului de la Pucioasa”. Ei, şi numai ei, ca depozitari ai adevărului absolut, îi vor spune lui Ioan “Rândunel” ce şi cum, dar mai ales unde: ce să facă şi cum să investească şi mai ales unde să depună (“icrele”). Cum cei doi soţiori nu aveau copiii, acesta este considerat un avantaj, o fericire pentru ei, pentru că aşa nu vor mai fi nevoiţi să rupă de la gura copiilor. Ferice lor şi ferice şi pentru “Dumnezeul” Pucios, ferice Lui că Ioan şi Daniela n-au făcut copii, căci aşa nu va avea El concurenţă în copiii celor doi “rândunei”, iar “rânduneii” nu vor mai trebui să împartă în două ceea ce au, ci îşi pot canaliza energia şi finanţele într-o singură direcţie, direcţia cea bună. Numai să se ferească ei de preoţii din BOR şi de fariseii de pretutindeni, ca nu cumva ăştia (în necredinţa lor faţă de “lucrarea” minunată a “Cuvântului” de la Pucioasa) să le deschidă lor mintea şi să le arate că au fost şi păcăliţi, şi cu banii luaţi şi cu ochii (ochii dracului!) scoşi (de prin buzunare). Că ar fi păcat să gândească aşa, păcat împotriva “Duhului Sfânt” dela Pucioasa, păcat greu şi pucios care nu se iartă în veac şi în vecii vecilor:

“Să iei de la Mine. De la nimeni să nu iei decât de la Mine, că Eu sunt blând şi smerit cu inima. Ferice vouă că n-aţi născut copii. Ferice celor cu mâinile nelegate. O, ferice Mie că n-aveţi voi copii, dar am Eu, şi v-am dat să aveţi ce am Eu, şi iată, vă dau din casa Mea ca să aveţi lucru cu mângâiere şi cu folos de viaţă şi de veşnicie cu Mine. Ferice vouă că v-aţi lăsat găsiţi de Mine, şi când v-am găsit M-aţi cunoscut că Eu sunt Dumnezeu cuvânt pe pământ. Să fiţi înţelepţi cu credinţa, să fiţi ca Avraam în credinţă. Feriţi-vă de necredinţa preoţilor şi a fariseilor, căci ca ei nimeni nu poate face mai bine şi mai întreg păcatul împotriva Duhului Sfânt, Care întregeşte în vremea aceasta lucrarea Treimii Dumnezeieşti peste oameni. Lucrarea cuvântului Meu este Duhul Sfânt al Treimii Dumnezeieşti.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 12-02-1997)

Astăzi, epilogul acestei “faceri de bine” este trist ca o durere de mamă.
Cei doi “rândunei”, care s-au purtat atunci ca doi guguştiuci galeşi şi mult milosârzi, au divorţat din motive de nepotrivire confesională. Ea s-a dus cu pucioşii, iar el a rămas cu ortodocşii. Liderii pucioşi l-au mai curtat ani de-a rândul pe Ninel “Rândunel”, încercând să-l apropie de ei, dar n-au reuşit. Au reuşind doar să-i moaie încă o dată inima şi să-i mai ciupească o “sponsorizare” de câteva mii de euro, cu care şi-au construit structura metalică a cortului gigant de la Glodeni, sub care pucioşii au organizat ani de-a rândul aşa-zisele “Festivale ale Creştinătăţii Rromâneşti”. Falimentul acestor adunături rurale cu tobe, alămuri şi comedii de cabotini, numite pompos “festivale”, care nu se mai organizează de câţiva ani încoace, este explicat prin eşecul propagandistic şi artificialitatea lor, dar mai ales prin faptul că sponsori găgăuzi (dar cu dare de mână) ca Ioan-Ninel “Rândunel” au fost din ce în ce mai puţini.
După ani de zile, “Rândunica” şi-a dat seama de înşelăciunea liderilor pucioşi, spunându-le cu adâncă durere în faţă “Sunteţi nişte oameni răi!”, dar era prea târziu pentru a-şi repara şi stricăciunea din familie: “Rândunelul” îşi refăcuse între timp viaţa şi iubirea pierdută a tinereţii, deci nu mai era disponibil pentru ea. Singura alinare pe care a găsit-o “Rândunica” a fost întoarcerea ei în familia Ortodoxiei din care plecase cu ani în urmă, amăgită fiind de părelnica “şfinţenie” pucioşească.

Iar Dumnezeul Pucioasei i-a uitat definitiv pe cei doi “rândunei” darnici, şi nu le-a mai trimis niciun “Cuvânt” de dragoste sau de reconciliere de atunci încoace, de parcă nici n-ar fi fost. Dar, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.

Exemplul culant al lui Ionel “Rândunel” n-a fost urmat de prea mulţi românaşi. Totuşi, Dumnezeul Pucioasei n-a încetat să-i curteze la grămadă, cerându-le cu entuziasm să facă gesturi de “iubire pentru El” , plecând de la premisa optimistă că “nu se ştie de unde sare iepurele, sau răsare guguştiucul”:

“Din inima Mea rup şi îţi dau să mănânci hrană mestecată, hrană gustoasă, ca să fii tu gustul Meu cel dulce şi ca să ai iubire pentru Mine, copilule român.”(citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 05-04-1998)

“Să-L ia omul pe Dumnezeu în el, căci Dumnezeu este iubire, iar omul să facă tot aşa, să se facă iubire pentru Dumnezeu, să-L iubească omul pe Dumnezeu. Amin, amin, amin.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 08-11-1999)

Anul 2001 a însemnat apoteoza teoretizării unei pretinse superiorităţi a “iubirii pentru Dumnezeu” faţă de “iubirea de Dumnezeu” :

“Fericit este cel ce ştie să iubească acest cuvânt: iubirea pentru Dumnezeu.
Iubirea de Dumnezeu o au mulţi în felul lor şi după măsura lor, dar iubirea pentru Dumnezeu e floare rară, fiilor copii. Iată cât se iubeşte omul pe sine! Toată iubirea şi-o păstrează pentru el omul. Chiar şi iubirea de Dumnezeu, tot lui şi-o dă, căci omul dă să se folosească de Dumnezeu în nevoile lui omeneşti şi trupeşti. Când M-am apropiat de slăbănogul care aştepta lângă apa vindecării, l-am întrebat dacă voieşte să se vindece, şi el s-a plâns că n-are cine să-l ajute pentru vindecare. Nimeni nu se uita la el ca să-i facă bine. Nimeni, fiilor, nimeni. Şi dacă l-am ajutat Eu, el s-a aşezat în iubire pentru Mine şi M-a mărturisit după ce Eu i-am spus cine sunt, şi i-am spus să nu mai păcătuiască apoi, ca să nu-i fie iarăşi mai rău pentru păcat.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 06-05-2001)

“Dumnezeul” Pucioasei e nemulţumit că nu există reciprocitate la câştig între El şi om, şi asta nu mai e iubire pentru Dumnezeu. Omul, indiferent dacă este bun sau rău, tot ia şi iar ia de la Dumnezeu, de 7000 de ani încoace, fără să vină cu nimic la schimb; iar “Dumnezeu”, fiind sfios din fire, nu îndrăzneşte să ia nimic de la om şi astfel, iată cum El Se păgubeşte, căci omul îşi tot ia iubire de la “Dumnezeu” şi “Dumnezeu” sărăceşte în iubire:

“O, este mare lucrare să vină pe pământ iubirea pentru Dumnezeu. Această hărnicie pentru ascultarea de acest cuvânt este cea mai frumoasă lucrare pe care o poate zidi omul între pământ şi cer. Eu am avut sfială înaintea Tatălui şi când l-am zidit pe om, şi când i-am dat din Mine, şi când l-am păstorit, şi când l-am vindecat, şi când l-am mângâiat, şi când l-am dojenit, şi când l-am iubit. Dar omul când Mă iubeşte, nu ştie să aibă sfială, şi îşi ia iubire de la Mine, şi de aceea Mă iubeşte. Dar ca să aibă el iubire multă pentru Mine, ba. Iar Eu stau sfios de şapte mii de ani în slujba omului şi îi dau din cer, şi ia şi cel bun şi cel rău, dar Eu nu iau pentru Mine de la om, şi ce este al lui nu este al Meu, că e al lui.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 06-05-2001)

Pucioşii dau în scrierile lor un sens literal conceptului de “iubire multă pentru Dumnezeu”. Ei concep mesajul biblic despre iubire în mod exclusivist, ca o “iubire unidirecţională şi totală” adică “nimic pentru om, totul pentru Dumnezeu!”. Aşadar, nu numai iubirea de sine este blamată de pucioşi, ci şi iubirea de aproapele (şi în special cea pentru rudele de sânge) este considerată un obstacol în faţa iubirii autentice pentru Dumnezeu. Interpretarea literală a Bibliei (“Cine nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi... – v. Luca 14,26) este considerată de pucioşi ca o necesitate stringentă, fără a vedea ei că tot Biblia spune că Dumnezeu, Care nu se vede, trebuie iubit prin aproapele, care se vede – fie el şi duşman, nu numai rudă de sânge.