[mariamargareta]

195. O scrisoare pe 40 de pagini

Pasiunea debordantă pentru scris a Mihaelei nu are neapărat o conotaţie strict patologică. În fond, şi alte personalităţi ale istoriei au scris sute sau mii de volume fără a fi consideraţi „săriţi de pe fix”. Varianta unei propensiuni ereditare pare la fel de tentantă pentru cei interesaţi de acest studiu de caz, mai ales că despre tatăl ei se spune că avea acasă saci întregi de scrisori concepute de el, dar niciodată expediate. Logoreea „Dumnezeului de la Pucioasa” a devenit ceva mai pe înţeles abia când s-a aflat despre o istorioară picantă, petrecută prin anul 1981.

Se spune că, la puţin timp după moartea Verginicăi”, în „poporul” pucios s-a produs o puternică tulburare şi dezordine, datorită vidului de putere creat. „Poporul” fusese condus în ultimii ani cu mână de fier nu de Verginica, ci de cei doi păstori (nea’Mişu – zis şi păstorul Daniel şi nea’Cristea – zis şi păstorul Cristea). Aceşti aghiotanţi ai Verginicăi erau pe post de sfetnici şi protectori ai „sfintei”, dar şi de vechili ai turmei, asigurând o interfaţă cu permisivitate selectivă pentru cei care doreau să intre în contact direct cu Verginica. Încurajată de o „proorocie” mai veche, care anunţa că „sceptrul prorocesc” de la Pucioasa îi va reveni persoanei care va fi de faţă la ultima suflare a Verginicăi, Mihaela a îndrăznit la scurt timp să-şi ceară drepturile. Într-o scrisoare scrisă pe 4o de pagini (!!!) şi adresată păstorului Daniel, Mihaela îşi expunea crezul ei că ea este cea îndrituită de a prelua cârma poporului şi jugul „proorociei” Domnului. „Păstorii” doar trebuiau să valideze în faţa „poporului” această auto-alegere. Nea’ Mişu a fost şocat de îndrăzneala moldovencei, care juca la cacealma, deşi sosise abia de doi ani în „popor”, îmbrăcată în pantaloni şi cu pletele în vânt, ca să se facă şi ea „creştină” printre „creştini”. Convins că ar fi trebuit să primească neapărat „un semn de la Domnul” în prealabil, pentru a putea investi pe cineva ca urmaş legitim al Verginicăi, nea’Mişu a reacţionat în stilul lui violent caracteristic: „Satana! E o Satană! Scrisoarea asta e ispită de la Satana! Auzi, dumneata, 40 de pagini! 40 de pagini!”. După ce a tunat şi a fulgerat, nea’ Mişu a obligat-o pe Satana (pardon! pe Mihaela) să meargă în fiecare „cetate” de creştini şi să-şi ceară iertare, pe motiv că le-a jignit demnitatea de creştini, îndrăznind să se erijeze în pretendentă la „proorocie” fără a fi avut „semn” şi alegere de la Domnul. Degeaba a încercat Mihaela să-l convingă că „semnul” este acela că Verginica a preferat-o pe ea, pentru că, înainte de a muri, i-ar fi transmis telepatic („ca la telefon, cuvânt cu cuvânt”) un text pe care ulterior ea îl va intitula „Testamentul Sfintei Virginia”. Nea’ Mişu a rămas neclintit în încăpăţânarea lui, iar Mihaela a trebuit să se supună capriciilor lui de „păstor”. Umilinţa aceasta pe care i-a administrat-o nea’ Mişu Mihaelei, fără milă, în faţa tuturor „cetăţilor” cu creştini pucioşi nu va mai fi uitată de ea niciodată. Au urmat alţi zece ani în care Mihaela „şi-a lins rănile” şi a copt pe îndelete planul răzbunării. Zece ani în care puterea „păstorilor” s-a erodat iar anii i-au cocoşat. După ce a preluat hăţurile afacerii, în anul 1990, Mihaela i-a marginalizat puternic pe ambii „păstori”, ţesând în jurul lui nea’ Mişu o biografie încărcată cu obtuzităţi şi minciuni şi servindu-le la bătrâneţe lecţia tardivă că „nu e deloc înţelept să intri în competiţie cu răutatea femeii, mai ales dacă are o coastă în plus”.

E de presupus că păstorii, văzând atunci apetitul Mihaelei pentru putere, să fi găsit la repezeală o formulă de compromis în persoana blajină a lelicăi Maria, o ţărancă simplă care nu ştia să spună „nu” şi care le creea siguranţa că o vor putea manevra aşa cum doresc. Lelica a „proroorocit” după puterea minţii ei până în anul 1994, dar începând cu anul 1990, când începuse să „proorocească” şi Mihaela cu mintea ei ascuţită, lelica a fost supusă din partea acesteia la mari presiuni psihologice pentru a se retrage.
Cele două „proorociţe” rivale au fost la mare concurenţă în aceşti patru ani, când „Domnul” vorbea la patru urechi şi două guri. Până la urmă, tenacitatea Mihaelei, setea de putere şi lipsa ei de scrupule au învins.

„Dumnezeul” Pucioasei îşi găsise, în sfârşit, o portavoce de neegalat, pentru cea mai mare înşelătorie a tuturor timpurilor.