[vsovivi]

mariamargareta

195. O scrisoare pe 40 de pagini

Pasiunea debordantă pentru scris a Mihaelei nu are neapărat o conotaţie strict patologică. În fond, şi alte personalităţi ale istoriei au scris sute sau mii de volume fără a fi consideraţi „săriţi de pe fix”. Varianta unei propensiuni ereditare pare la fel de tentantă pentru cei interesaţi de acest studiu de caz, mai ales că despre tatăl ei se spune că avea acasă saci întregi de scrisori concepute de el, dar niciodată expediate. Grăirea peste pământ a Dumnezeului de la Pucioasa a devenit ceva mai pe înţeles abia când s-a aflat despre o istorioară picantă, petrecută prin anul 1981.

Se spune că, la puţin timp după moartea Verginicăi, în poporul pucios s-a produs o puternică tulburare şi dezordine, datorită situației create. Poporul fusese condus în ultimii ani cu mână de fier nu de Verginica, ci de cei doi păstori (nea’Mişu – zis şi păstorul Daniel şi nea’Cristea – zis şi păstorul Cristea). Aceşti aghiotanţi ai Verginicăi erau pe post de sfetnici şi protectori ai sfintei, dar şi de vechili ai turmei, asigurând o interfaţă cu permisivitate selectivă pentru cei care doreau să intre în contact direct cu Verginica. Încurajată de o proorocie mai veche, care anunţa că sceptrul prorocesc de la Pucioasa îi va reveni persoanei care va fi de faţă la ultima suflare a Verginicăi, Mihaela a avut surpriza la scurt timp să fie ea cea căreia i se grăia de sus. Într-o scrisoare scrisă pe 4o de pagini (!!!) şi adresată păstorului Daniel, Mihaela îşi expunea crezul ei că ea este cea aleasă spre a prelua cârma poporului şi jugul proorociei Domnului. Păstorii doar trebuiau să valideze în faţa poporului această minunată alegere conformă cu proorocia anterioară. Nea’ Mişu a fost şocat de hotărârea moldovencei, care își asuma pe mai departe ascultarea, deşi sosise abia de doi ani în popor, îmbrăcată în pantaloni şi cu pletele în vânt, ca să se facă şi ea creştină printre creştini. Convins că ar fi trebuit să primească neapărat un semn de la Domnul în prealabil, pentru a putea investi pe cineva ca urmaş legitim al Verginicăi, nea’Mişu a reacţionat în stilul lui violent caracteristic: „Satana! E o Satană! Scrisoarea asta e ispită de la Satana! Auzi, dumneata, 40 de pagini! 40 de pagini!”. După ce a tunat şi a fulgerat, nea’ Mişu a obligat-o pe Satana (pardon! pe Mihaela) să meargă în fiecare cetate de creştini şi să-şi ceară iertare, pe motiv că le-a jignit demnitatea de creştini, îndrăznind să se erijeze în urmașă la proorocie fără a fi avut semn şi alegere de la Domnul. Degeaba a încercat Mihaela să-l convingă că semnul este acela că Verginica a preferat-o pe ea, pentru că, înainte de a muri, i-ar fi transmis telepatic (ca la telefon, cuvânt cu cuvânt) un text pe care ulterior ea îl va intitula „Testamentul Sfintei Virginia”. Nea’ Mişu a rămas neclintit în încăpăţânarea lui, iar Mihaela a trebuit să se supună capriciilor lui de păstor. Umilinţa aceasta pe care i-a administrat-o nea’ Mişu Mihaelei, fără milă, în faţa tuturor cetăţilor cu creştini pucioşi nu va mai fi uitată de ea niciodată. Au urmat alţi zece ani în care Mihaela „şi-a lins rănile” şi a copt pe îndelete planul iertării. Zece ani în care cerbicia păstorilor s-a erodat iar anii i-au cocoşat. După ce a preluat însfârșit misiunea, în anul 1990, Mihaela i-a lăsat să se retragă pe ambii păstori, ţesând în jurul lui nea’ Mişu o biografie încărcată cu adevăruri şi îndreptându-i la bătrâneţe cu o lecţia tardivă, de sus de la Domnul, că „nu e deloc înţelept să intri în competiţie cu voia lui Dumnezeu, mai ales dacă are o coastă străpunsă deja”.

E de presupus că păstorii, văzând atunci darul dăruit Mihaelei pentru popor, să fi găsit la repezeală o formulă de compromis în persoana blajină a lelicăi Maria, o ţărancă simplă care nu ştia să spună „nu” şi care le creea siguranţa că o vor putea manevra aşa cum doresc. Lelica a proroorocit după Domnul până în anul 1994, dar începând cu anul 1990, când începuse să proorocească şi Mihaela cu mintea ei ascuţită, lelica a fost rugată din partea acesteia la mari înțelegeri pentru a se retrage.
Cele două proorociţe mamă și fiică au fost la mare iubire în aceşti patru ani, când Domnul vorbea la patru urechi şi două creștine. Până la urmă, tenacitatea Mihaelei, setea de ascultare de Dumnezeu şi lipsa ei de frică de răutatea satanei au învins.

Dumnezeul Nostru îşi găsise, în sfârşit, o portavoce de neegalat, pentru cea mai mare proorocie a tuturor timpurilor.