[Jane Says]

Ma inteleg bine daca fac eforturi sa nu deschid gura si sa nu reactionez la vreo rautate pe care o spun ei, pentru ca sunt constienta ca din nestiinta vorbesc ei asa. Am renuntat la ideea ca as putea eu sa-i conving, Dumnezeu ii stie, Maica Domnului sa ii lumineze; uneori trebuie sa-mi dau doua palme sa-mi aduc aminte ca pana nu demult, eram la fel ca ei iar faptul ca acum stiu unele lucruri in plus si am alta perspectiva nu e meritul meu ci mila lui Dumnezeu. Citind cateodata un cuvant bun sau ascultand o cantare psaltica sau participand la o slujba a bisericii imi pare foarte rau ca nu pot si ei sa traiasca lucrurile astea atat de frumoase, dar nu pierd nadejdea pentru ei, mai ales ca la viata mea am facut pacate mai grele decat ei, si inca nu m-a pierdut Dumnezeu. Conteaza si faptul ca prietenii apropiati pe care-i am imi sunt rude sau pe cale sa-mi devina :) Si desi vedem lucrurile in mod diferit, avem atata respect unii pentru altii cat sa nu ne intaratam pe teme de credinta. Desi eu si sotul suntem credinciosi iar cumnatul meu se declara ateu, inca n-am avut tensiuni din cauza asta si sper nici sa n-avem.

Cu ceilalti din nefericire.. constat ca e din ce in ce mai greu sa tin legatura, ca nu le mai caut compania si ca nu imi mai place sa fiu impreuna cu ei, "la bere" sau la shopping sau la mai stiu eu ce discutii artsy-fartsy sau concerte. Mai tot timpul inventez scuze ca sa nu ma duc dar asta nu din cauza lor ci pentru ca nu ma atrag activitatile respective. Poate daca ar fi vorba de mers pe munte sau altundeva in aer liber, avand posibilitatea sa fim noi insine, fara atatea influente lumesti, mi-ar placea.