Citat:
În prealabil postat de Mihnea Dragomir
Mai întâi, numai într-o minoritate de cazuri ispitele vin de la Dumnezeu: sunt "tentațiile probatorii", așa cum a fost cazul cu Iov. În marea majoritate a cazurilor, ispitele vin de la Ispititorul, care este diavolul. Desigur, cu acordul lui Dumnezeu. Trebuie să deosebim între voința comisivă a lui Dumnezeu și voința permisivă a lui Dumnezeu.
Într-adevăr, diavolului nu îi este permis (în actuala fază istorică a lumii) să tenteze cu ispite irezistibile. Motivul pentru care unori pare că așa este e puțina noastră credință și iubire de Domnul și dorință de a Îl urma în ceea ce a făcut sau ar face. De câte ori suferim, să ne gândim la suferința de neînchipuit a lui Cristos. Să ne gândim la suferințele martorilor (martirilor) Săi. Și mai ales, să ne gândim la cât a suferit și suferă Cristos din cauză că noi L-am răstignit pe El. Nu ar fi suferit deloc dacă noi, cu păcatele noastre, nu i-am fi provocat această suferință.
Ba da, Dumnezeu, în preștiința Sa, știe cine se va mântui și cine nu. Există numeroase pasaje biblice despre asta (acelea pe care rătăciții protestanți le consideră a însemna predestinare). Numai că liberul arbitru nu îi este luat omului, nici chiar nebunilor. Ei pot alege până la sfârșitul timpului de probă care este viața în trup.
Sunt întrebări grele, pe care poate că ni le-am pus toți la un moment dat. Dar nu toate întrebările vin de la Dumnezeu.
Sus inima !
|
Iti multumesc pentru raspuns si pentru incurajare. Am pus aceste intrebari deoarece ma simt pietrificata, atat sufleteste cat si trupeste, nu mai inteleg nimic din ce mi se intampla. Intr-un timp mi-am spus ca toate ispitele imi sunt spre indreptare, insa vad ca pe zi ce trece sunt din ce in ce mai nervoasa, mai revoltata, nu mai am liniste sufleteasca. Nu inteleg de ce Dumnezeu ma pune la atatea incercari, caci nu sunt nici sfanta si nici o criminala... sunt un om cu multe slabiciuni, cu credinta mica, insa imi doresc foarte mult sa ma schimb. Nu vreau sa ma plang acum, stiu ca nu sunt singurul om cu probleme, insa eu n-am avut o viata prea normala, am avut o copilarie traumatizanta. Si acum resimt tenebrele trecutului. Am ajuns sa spun de multe ori ca nu mai cred in Dumnezeu, apoi m-am razgandit, pentru ca am patit multe lucruri la care n-am nicio explicatie.
As vrea sa raman neclintita in credinta, dar mereu cad in extreme si imi adun saci de pacate. Simt ca nu mai am putere sa lupt, parca e din ce in ce mai rau! Unora le este destul de usor sa spuna, "iarta", "uita", "treci mai departe", dar stiti cat de greu e sa pui in PRACTICA?