Citat:
În prealabil postat de Mihnea Dragomir
Nu, nu e deloc așa. TOȚI marii predicatori din istorie, începând cu Ioan Botezătorul și ceilalți profeți, nu au avut câtuși de puțin "strategie a pașilor mici" în discursul lor. Poți aluneca cu pași mici, dar nu te poți converti cu pași mici. Convertirea înseamnă, literalmente, "răsucire" sau "întoarcere". Cel care se gândește "am păcătuit cam mult, ia să păcătuiesc ceva mai puțin" nu este comvertit, fiindcă nu a murit omul vechi din el, ca să crească în loc Omul Nou: Cristos în inima lui. Convertitul este cel care urăște păcatul mai mult decât orice, fiindcă asta îl desparte de domnul său și de Dumnezeul său. Convertirea este șoc, declic psihic, nebunie față de lumea aceasta. Este foarte adevărat că deseori întâlnim convertiri progresive (așa a fost și cazul meu). Numai că acest lucru nu poate fi "programatic", adică oamenii nu pot fi invitați la convertire cu încetul. Nu le poți spune: "uite ce tebuie să faci: azi păcătuiești mai puțin ca ieri și spui o rugăciune, mâine păcătuiești mai puțin ca azi și spui două rugăciuni". Convertire înseamnă rupere față de cel care am fost, iar gândul că sunt chemat să fiu lui Cristos următor este cel mai important lucru din viața mea.
P.S.: Exemplul cu ruleta nu este cel mai inspirat, fiindcă jocul la ruletă nu este păcat intrinsec: poți să joci liniștit la ruletă și să nu ajungi în iad. Tot efortul nostru trebuie dus contra acelor lucruri care sunt păcate intrinseci, din care unele sunt atât de dureros de des întâlnite ! Avortul duce în iad, curvia duce în iad, beția duce în iad. Astea nu sunt lucruri care trebuie puse sub tăcere ori dezvăluite progresiv ! Ioan Botezătorul nu ar fi făcut așa !
P.P.S.: Pe de altă parte, nu trebuie să ne considerăm întotdeauna misionați. Vom pune degetul pe rană atunci și numai atunci când există un anumit orizont de așteptare. Față de cei care suferă în mod evident de induratio cordis nu are rost să le spunem nimic despre asta, fiindcă îi vom contraria fără nici un folos pentru ei.
|
Biruinta adevarata asupra pacatului nu se obtine de pe o zi pe alta. Un mare duhovnic recomanda sa dezradacinam pe rand cate un pacat. Daca ne propunem ca de maine sa nu mai facem niciun pacat - asta e mandrie clara si vom fi ispititi suplimentar pentru aceasta. Mai intai sa recunoastem cu smerenie ca nu putem noi insine sa luptam singuri, de aceea sa cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru ca in ispite sa fim intariti. Dumnezeu primeste gandul nostru de pocainta mai ales cand este insotit de smerenie. Abia dupa ce am biruit un pacat ajungem sa-l uram cu adevarat.
Tanjim dupa mila lui Dumnezeu pentru ca vrem sa ne mai scape de vreun necaz, pentru ca vrem sa primim ceva in schimb sau pentru ca vrem sa-I fim placuti pur si simplu. La fel li se intampla si prietenilor nostri atunci cand incearca sa se apropie de Dumnezeu. Daca reusesc , chiar si cu ajutorul nostru, nu trebuie sa consideram reusita lor un merit care ne apartine, ci sa consideram ca Dumnezeu doar S-a folosit de cuvantul pe care tot El ni l-a inspirat pentru a-l ajuta pe prietenul nostru. Astfel nu vom cadea nici noi in mandrie. Un soldat merge acolo unde este trimis fara sa cosidere ca a facut ceva grozav. La fel si pe noi ne indeamna Dumnezeu sa-i vorbim celui aflat in necaz.