[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de antoniap

Daca ne propunem ca de maine sa nu mai facem niciun pacat - asta e mandrie clara si vom fi ispititi suplimentar pentru aceasta.

Mă tem că sunteţi în eroare. Convertirea înseamnă hotărârea de a nu mai păcătui. Deloc, nu de a păcătui mai puţin. Aşa ne prezentăm la spovadă. Dintre precondiţiile unei bune spovezi, căinţa este esenţială, iar căinţă înseamnă nu numai regret pentru păcatele făcute, ci şi hotărârea de a nu mai păcătui. Dacă, să zicem, cineva suferă de păcatul curviei, atunci trebuie nu numai să realizeze cât de grav este acest păcat, ci să fie hotărât să nu mai curvească nici o dată. Să presupunem că respectivul îşi zice: "am curvit cam mult: de mâine am să curvesc ceva mai puţin: în loc să o fac o dată la două zile, am să o fac săptămânal, apoi, după împărtăşirea viitoare, am să o fac doar o dată la două săptămâni", atunci mă tem că asta nu este căinţă bună. Iar fără căinţă bună, spovada nu e bună. Cu alte cuvinte, nu este validă. Nefericitul care a făcut asemenea târguială ar face bine ca, după o căinţă adevărată, să se mai spovedească odată, mărturisind toate păcatele chiar dacă le-a mărturisit anterior, fiind ca şi când nu s-a spovedit niciodată. Desigur, aceasta e valabil şi pentru hoţii, beţii, avorturi, jurăminte strâmbe şi toate păcatele.

În ceea ce priveşte mândria, ea nu duce la ispitiri suplimentare. De ispitit, suntem oricum ispitiţi, asta e principala ocupaţie a ispititorului. Dimpotrivă, pe măsura urcuşului spiritual, ispitele cresc în loc să scadă. Ce e drept, creşte şi capacitatea de apărare a penitentului. Dar ăsta e deja subiect pentru alt topic.

Mai intai sa recunoastem cu smerenie ca nu putem noi insine sa luptam singuri, de aceea sa cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru ca in ispite sa fim intariti. Dumnezeu primeste gandul nostru de pocainta mai ales cand este insotit de smerenie.

În mod clar, Dumnezeu nu primeşte cu plăcere gândul nostru de a păcătui mai puţin. El ne vrea sfinţi, aşa cum El este sfânt, şi nu ne vrea păcătoşi part-time. Păcatul este ofensă adusă lui Dumnezeu, să nu-mi spuneţi că Dumnezeu vrea să fie ofensat mai rar.

Abia dupa ce am biruit un pacat ajungem sa-l uram cu adevarat.

În starea în care mergem la spovadă, trebuie să ne urâm TOATE păcatele pe care conştiinţa ne arată că le-am săvârşit. Ura faţă de păcat şi de urmările lui, dintre care cea mai importantă este ruperea legăturii cu Dumnezeu este importantă pentru a birui viitoare ispite, cel puţin din aceeaşi specie ca a păcatelor făcute. De aceea, pe lângă sentimentul sufletesc de uşurare şi mângâiere, după spovadă mai simţim mult timp, uneori toată viaţa, un sentiment de "cum am putut să fac aşa ceva ?". Acest sentiment vine de la Domnul şi este întărire asupra ispitelor viitoare.