Nu cred ca se poate spune ca delegatia ortodoxa a fost intr-un cuget cu cea catolica la acest sinod, ba din contra.S-au purtat mai multe discutii fara sa se ajunga la nici un rezultat, si ultimul cuvant intotdeauna l-au avut ortodocsii.Putem spune ca neintelegerile au inceput chiar dinainte de sinod.
Citeste linkul asta: http://saraca.orthodoxphotos.com/bib..._florentin.htm
Am sa mai aduc niste citate din el:
Jalnică era starea Imperiului Constantinopolului atunci când Manuil al II-lea (1391) a început cu Papa negocierile ce au condus la Sinodul de la Florența. La acea vreme totul era în mâna turcilor. Manuil însuși, chiar în timpul vieții tatălui său, a fost silit de către Baiazid a II-lea să se alăture expedițiilor sale. La porunca Sultanului, tatăl lui Manuil a fost constrâns să nimicească până în temelii întăriturile cetății aflate pe atunci încă în curs de ridicare. Apoi din partea lui Baiazid a venit cererea de a se ridica o moschee și a se rândui un cadiu pentru turcii din oraș, cerere însoțită de amenințări cu împușcarea locuitorilor dinăuntrul zidurilor cetății în caz de refuz. Credincios amenințărilor sale, Baiazid începu a prăda orașele și satele din marginea Constantinopolului, silind pe bieții locuitori să se mute în alte locuri; în același timp oștirile sale pustiau și nimiceau orașele de pe țărmul Mării Negre. Oștile Islamului tăbărâseră foarte aproape de oraș, tăindu-i importul de grâne; foametea i-a adus pe locuitori la deznădejde. Iată începutul domniei lui Manuil! Șase ani mai târziu, la cererea lui Baiazid, Manuil a fost silit să-și împartă stăpânirea aproape lipsită de putere cu nepotul său Andronic – ce se proclamase singur ajutor al Sultanului – și să plece el însuși spre a cere sprijinul monarhilor din Europa Apuseană. În timpul lipsei sale Constantinopolul aproape că a căzut pradă ambițioaselor țeluri ale lui Baiazid. Din fericire pentru oraș, Sultanul a dat de un înspăimântător rival în persoana lui Timur. Izbânzile acestuia asupra Sultanului au prelungit o vreme existența Imperiului și l-au făcut din nou pe Manuil stăpân pe tronul său. Mahomed I, fiul și urmașul lui Baiazid, a respectat pacea cu Împăratul grec.
Dar ce-i mai rămânea Împăratului din întinsele ținuturi aflate cândva în stăpânirea sa? În Asia nu mai stăpânea nici măcar o singură provincie, sau măcar un singur oraș izolat. Este adevărat, Mahomed refăcuse ruinele de pe țărmul Mării Negre și al Propontidei, ca și cele din Thessalia, dar, alături de Constantinopol, doar aceste ruine erau tot ceea ce-i mai rămăsese din marele Imperiu de odinioară. Chiar și pe acestea le stăpânea numai cu bunăvoința Sultanului. O astfel de stare de lucruri nu putea dura multă vreme. Sub domnia urmașului lui Manuil, Ioan al VIII-lea Paleologul, hotarele Imperiului erau încă și mai mici; Împăratul plătea sultanului Murad al II-lea 100.000 de aspri. În fapt acesta din urmă era stăpânul atotputernic al Imperiului, având chiar puterea de a recruta trupe din rândul grecilor. Turcii jefuiau orașele, pustiau ținuturi întregi și alungau locuitorii. Împăratul putea fi doar martor la nenorocirile supușilor săi, dar nu putea să-i ajute. Oastea sa era alcătuită în cea mai mare parte din mercenari, flota sa era neînsemnată, finanțele Imperiului erau în mare neorânduială, astfel încât până la urmă Ioan a fost pus în situația de a vinde Thessalonicul venețienilor spre a plăti cheltuielile curții sale.
În chip vădit, Imperiul era pe marginea prăpastiei, iar sărăciții stăpânitori ai Constantinopolei o știau foarte bine. Însă mai știau că atâta vreme cât orașul rămânea în mâinile grecilor ar putea încă afla ajutor din partea monarhilor apuseni și ar putea nădăjdui să izbândească asupra turcilor. Dar le era la fel de vădit că, atâta vreme cât Bisericile continuau a fi despărțite, creștinii apuseni vor sta mai curând de-o parte, îngăduind turcilor să nimicească întregul Răsărit, decât să dea o mână de ajutor la apărarea lui. Iată deci pricina pentru care Manuil, în nădejdea de a-și izbăvi Imperiul, a hotărât a începe negocieri cu Papa, continuate de Ioan, în vederea ajungerii la o unire a Bisericilor printr-un Sinod Ecumenic. Ei nădăjduiau că un astfel de Sinod ar putea, pe temeiul Sfintei Scripturi și al Sfintei Predanii, să împace toate pricinile de neînțelegere dintre Biserici; Răsăritul și Apusul ar fi căzut la pace în ce privește credința, iar apoi toate neamurile creștine, odată înlăturată pricina dușmăniei lor, și-ar fi unit mâinile și inimile întru apărarea credincioșilor împotriva păgânilor.
Nu era un secret faptul că adevăratul motiv pentru care amândoi Împărații au propus Papei această unire era nădejdea ca, prin mijlocirea unui Sinod, să dobândească ajutor pentru Imperiu. Chiar și turcii au ghicit planurile Împăraților și s-au temut de o alianță.[15] Împăratul Ioan Paleologul însuși le-a spus nu o dată demnitarilor săi, clerici și mireni, atât la Constantinopole, cât și la Ferrara și Florența, că acesta era adevăratul țel al adunării Sinodului.
Î
|