Subiect: filioque
View Single Post
  #79  
Vechi 25.04.2010, 21:25:45
Danut7 Danut7 is offline
Banned
 
Data înregistrării: 30.07.2009
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.543
Implicit

Împăratul, socotind că, în ce-l privește, făcuse tot ce se putea spre a susține Ortodoxia, statornici o adunare aparte a grecilor la reședința Patriarhului. Acolo el arătă episcopilor că timpul trecea foarte iute, pe când discuțiile făcuseră mult prea puțin pentru ca lucrurile să înainteze. Este vremea, spuse el, să punem capăt discuțiilor și să căutăm alte mijloace pentru împăcarea noastră cu Biserica Latină. Mijloacele se află în mâinile voastre, părinții mei!



Împăratul abia de se mai arăta la Sinod, fără nici o tragere de inimă. Pentru a nu reîncepe disputele, el îi opri să se mai arate pe cei doi luptători pentru Ortodoxie, Marcu al Efesului și Antonie al Iracliei.


Cam pe atunci începu o istovitoare și grea luptă între conștiința Împăratului și cererile latinilor, între planurile de a-și ajuta Imperiul și teama de a cădea sub învinuirea obștească de trădare a Ortodoxiei. Orice nădejde pentru o adevărată pace creștină în Biserică era pierdută: ea trebuia cumpărată printr-un târg. Dar cum să dea acestui târg o înfățișare cât mai cinstită? Cum va putea să dea socoteală de el înaintea propriei Biserici, înaintea propriului popor? Iată câteva din întrebările de căpetenie ce alcătuiau un subiect de gândire nu tocmai lesnicios pentru Împăratul strâns din toate părțile.



Așa vorbea și se pare că așa și făcea Împăratul, nehotărând nimic fără sfatul Episcopilor, folosind în același timp felurite mijloace spre a-și atinge țelul ce-l avea în vedere. Deveni foarte apropiat membrilor celor mai devotați unirii, Vissarion al Nikeii, Isidor al Rusiei și Grigorie Singhelul. Cu ei se sfătuia și prin mijlocirea lor îndupleca și cugetele celorlalți membri către țelul dorit de el.[188]
Spre a înțelege mai bine lucrurile, merită să arătăm de ce tânjeau acei oameni după unirea cu Roma. Vissarion își asigura prietenii că înclină spre partea latinilor fiindcă fusese convins de numărul mărturiilor ce păreau să întărească învățătura latină asupra purcederii Duhului Sfânt. Dar am văzut ce biruință strălucită câștigase Marcu al Efesului asupra mincinoaselor lor dovezi. Nu se poate ca eruditul Vissarion să nu fi simțit și el acest lucru, căci nu l-a contrazis pe Marcu, nici nu i-a cerut să-i deslușească nedumeririle. Dacă fusese în chip sincer legat de vechea sa credință, atunci negreșit că nu i-ar fi fost ușor să și-o schimbe. Nu, nu era vorba de dragoste de adevăr, ci alte lucruri pe care le avea în vedere au precumpănit la alăturarea sa latinilor – foarte probabil dorința de a face pe placul lui Ioan și nădejdea unor onoruri din partea curții romane. Foarte interesantă este părerea lui despre unul dintre foștii apărători ai învățăturii latine, Nichita al Thessalonicului, care totuși socotea neîndreptățită adăugirea la Crez. „El mărturisise,” scria Vissarion, „că concluzia era dreaptă (adică faptul că Duhul Sfânt purcede de la Fiul), dar discuta, putem zice, despre umbra măgarului, afirmând că nu se cuvine a adăuga la Crez nici măcar ceea ce este adevărat. Iată o dovadă de adânc simțământ religios și înțelepciune!” Oare ironia cuvintelor lui dovedește dragostea sa pentru adevăr? Dar același lucru îl scrisese și el în epistola către Alexie Laskaris, unde își explica motivele pentru care s-a învoit cu latinii.[189] Isidor însuși, în ultima ședință, atrăgea atenția lui Ioan Provincialul că argumentele sale, la care nu i se dăduse nici un răspuns, nu-i dădeau dreptul să pretindă că biruise pe greci; și, cu toate acestea, îndată după încheierea ședinței, el a fost cel dintâi care a votat în favoarea latinilor. Este destul de limpede că, și în cazul lui Isidor, nu încredințarea asupra adevărului l-a îmboldit să facă ceea ce a făcut, ci unele dorințe și nădejdi asemănătoare celor nutrite de Vissarion. Cât despre Grigorie, care mai apoi a urcat pe Scaunul jalnicului Patriarh Iosif, iată ce spunea despre sine în clipele sale de sinceritate: „Știu că dacă ne unim cu Biserica Latină vom fi blestemați, da, chiar înainte de a ajunge la Veneția; și chiar dacă nu ne unim, tot vom fi blestemați. La urma urmei, este mai bine să ne unim și apoi să purtăm blestemul.”[190] Iată ce fel de oameni se aflau în jurul lui Ioan!


Când cei nemulțumiți de cursul pe care-l luaseră lucrurile cerură voie Împăratului să se întoarcă acasă, el nu mai îngădui nimănui să iasă din oraș,[191] îi învinovățit de lașitate, de nepăsare față de binele obștesc, amenințându-i cu mânia sa.[192] În adunările aparte el arăta grecilor folosul încheierii păcii, vorbindu-le despre propriile strădanii și despre pilda vremilor trecute, când întrebându-i pe dregătorii civili de la Sinod și cerându-le părerea, când oprindu-i să voteze.
Între timp, în locul tuturor înlesnirilor făgăduite grecilor, Papa i-a ținut mai mult decât la Ferrara în așteptarea ajutorului făgăduit. De la sosirea lor la Florența (la 8 februarie) nu au primit nici un ban până la 22 mai,[193] iar atunci li s-a plătit doar întreținerea pe două luni. Restul banilor au fost plătiți numai după iscălirea ultimei hotărâri asupra unirii.[194] Hristofor, împărțitorul mărinimiei papale, avu chiar neobrăzarea de a porunci ca lui Marcu al Efesului să nu i se dea nimic. „Mănâncă pâinea Papei,” spuse Hristofor, „și i se împotrivește.”


În timpul Săptămânii Mari și Paștilor grecii mai ținură încă trei adunări cu aceeași temă și cu aceeași izbândă. Unii se alăturară lui Vissarion și lui Isidor, de pildă Dorothei al Mitilenei, care din acel moment se făcu un vajnic susținător al unirii.[199] Dar partea ortodoxă era mai puternică decât potrivnicii ei. Iată de ce Împăratul, în Vinerea Mare (10 aprilie), trimise vorbă Papei că grecii nu mai vor să continue discuțiile și nu pot afla mijloace de împăcare: „Dacă puteți afla vreun mijloc, spuneți-ne; dar noi am spus și spunem că învățătura propovăduită de noi este predania Părinților și a Sinoadelor Ecumenice.”[200]

[COLOR=black] Când expunerea a fost citită în fața Sinodului Episcopilor Greci, ea fu respinsă cu indignare de către aproape toți, afară de adevărații apostați de la Ortodoxie, precum Isidor, Vissarion, Dorothei al Mitilenei și Grigorie împărțitorul de pomeni. „Cum să primim” spuseră ortodocșii „această expunere de-a dreptul potrivnică învățăturii Bisericii noastre?”

[/COLOR]
[COLOR=black]O lungă bucată de vreme după aceea s-a părut că toate silințele pentru împăcarea cu latinii vor rămâne zadarnice. Episcopii ce se învoiseră cu expunerea trimisă de latini dădeau semne vădite de nemulțumire. „Ce mai vor de la noi latinii?” ziceau ei. „Am scris și a înfățișat mărturisirea noastră de credință cu cuvintele folosite de Părinți. Nu putem face nimic mai mult.” Posomorâți din pricina nelucrării și constrânși de lipsuri, grecii începură să-i ceară voie Împăratului să se întoarcă acasă, dar el îi opri. Întrunirile următoare trecură în aceleași discuții despre [/COLOR] [COLOR=black]ek[/COLOR][COLOR=black] și [/COLOR] [COLOR=black]dia[/COLOR][COLOR=black], despre autenticitatea sau neautenticitatea mărturiilor latine. Dar toate discuțiile rămâneau pururea fără alt rezultat decât mânia reciprocă. Antonie al Iracliei, un om în vârstă ce nu primise o educație erudită, fiind totuși un cald apărător al Ortodoxiei, și Marcu al Efesului erau necontenit înfruntați de către frații lor latinizanți. Vissarion chiar declară odată în public că Marcu este îndrăcit, iar Dorothei împreună cu Methodie al Lakedemoniei amenințau că vor spune Papei că Marcu îl socotește pe Pontiful Roman eretic. Antonie și Marcu aprobau obiecțiile lui Nil Cavasila împotriva subtilităților latine; dar Grigorie Duhovnicul și Isidor al Rusiei îl numeau pe Nil schismatic, cerându-i lui Marcu ca mai întâi să-l afurisească și apoi să-și înfățișeze mărturiile. [/COLOR] [COLOR=black] Între timp latinii încă așteptau răspuns la observațiile lor. Dar Împăratul nu răspundea. În timpul unei întrevederi cu Papa el i-a spus: „Dacă primiți mărturisirea noastră de credință, atunci să se săvârșească unirea. Dacă nu, ne vom întoarce la Constantinopol.” Altădată, ca răspuns la unele reproșuri ale Papei în ce privește lipsa lui de activitate, a spus: „Firește că se cuvenea să fi dat o deslușire la mărturisirea noastră de credință; dar cea mai mare parte dintre Episcopii noștri au îndoieli față de ceea ce li se cere, unii din neștiință, alții fiindcă nu pot lepăda învățătura primită de la Părinți.” Până la urmă Papa îl convinse pe Împărat să-i trimită pe Episcopii greci la palatul său, voind a avea o întrevedere personală cu ei.[/COLOR]
Reply With Quote