[mariamargareta]

194. Iubirea de Dumnezeu şi iubirea pentru Dumnezeu (XVII)


Duhul de la Pucioasa care îşi atribuie numele de “Domnul” lansează o nouă paradigmă pucioasă, strict necesară în procesul complicat al “mântuirii” : antiteza dintre îngerul alb şi îngerul negru. Orice om primeşte la naştere un înger alb şi un înger negru, ca să-l călăuzească ei statornic în viaţă. Dar, întrucât şi în ceruri rasa albă este superioară rasei negre, numai sub călăuzirea îngerului alb va fi posibilă pentru creştin viaţa în ascultare şi în iubirea de Dumnezeul Pucioasei, cea care aduce cu ea viaţa cea vie, în timp ce îngerul cel negru îl va călăuzi pe cel îndoielnic numai şi numai spre pierzare. Cei care ascultă de îngerul cel negru sunt îndemnaţi să-şi muşte limba duhului şi a trupului, şi poate aşa se vor simţi ceva mai bine:

“[…]neascultarea îl face pe om liber de Dumnezeu şi apoi omul nu mai are de înger tare pe îngerul cel alb şi îl are pe cel negru de povăţuitor […] omul are pentru el un înger alb şi unul negru, şi puţini, puţini de tot sunt cei călăuziţi de îngerul cel alb al lor […] Dar ce înseamnă îngerul cel alb în viaţa omului? O, cel ce este călăuzit de îngerul cel alb al său, acela trăieşte numai în iubire de Dumnezeu şi în ascultare peste viaţa lui cu Mine, iar seninul este pe faţa şi pe inima lui şi nu-l doboară pe el nici un rău de pe pământ şi din om, şi face bine în jur prin lucrarea îngerului alb, care îl slujeşte pe cel blând şi smerit cu inima, care prin dragostea cea din Mine rabdă îndelung şi nu judecă şi nu se mânie, ci se apleacă şi trăieşte prin aplecare, căci aceasta este viaţa cea vie în om, slujită de înger alb. […]căci umilinţa cea dulce, slujitoarea îngerului alb şi nevătămător, nu se face gust plăcut şi sfânt în om, şi omul scuipă peste această dulceaţă şi ia în inimă şi pe limbă gustul cel amar al îngerului negru […] iar îngerul cel negru al omului îl poartă cum voieşte el pe om, pe când îngerul cel alb stă biruit şi scăldat în ruşine şi în lacrimi din pricina celui trufaş, care se vrea biruitor.
O, greu este de omul care se face deştept în el însuşi, căci unul ca acela se aşează mai deştept ca Dumnezeu pe pământ şi Îl lasă mic pe Domnul, iar îngerul cel negru îl poartă pe el apoi şi pe toată lucrarea lui cea împotriva lui Dumnezeu! Omul are de la naştere un înger alb şi unul negru, şi se cunoaşte când îl poartă unul sau celălalt. […] dar răzvrătirea cea de azi asupra lucrării Mele din partea îngerilor negri, care-i călăuzesc pe cei îndoielnici, Mă însăgetează mereu această răzvrătire. […]Acest fiu a fost slab, bietul de el, şi a căzut sub călăuzirea îngerului cel negru, iar îngerul lui cel alb a suspinat lângă el toată viaţa lui apoi. […]Pomeniţi aparte numele lui, cu certare peste diavolul cel negru, care l-a călăuzit pe el, şi apoi vom birui, fiilor unşi. […]Pe cei călăuziţi de îngerii negri, care au putere prin răzvrătirea inimii omului, prin mintea de sine a omului, Eu, Domnul, îi îmbiu pe ei pe drumul crucii, […] Amin.
O, nu fugi, nu fugi de suferinţă, poporul Meu! Cei ce fug cad şi nu-şi agonisesc decât suferinţă pentru vecii. O, stai, tată, în braţul Meu durut şi nu-Mi da peste braţ ca să Mă loveşti depărtându-Mă de tine! O, nu te pot ocroti decât în Mine şi în mijlocul lucrării Mele, fiule. Căieşte-te de tot ce ai împotriva Mea şi muşcă-ţi limba duhului şi a trupului când primeşti îndemn de la îngerul cel negru să te răzvrăteşti şi să te clatini de pe calea Mea cea de azi, fiule! Îngerul cel negru hrăneşte cugetul omului când omul se desparte de Mine, dar Eu Mă port cu înţelepciunea cea de sus după om şi îi arăt prin ea pe îngerul cel alb, pe care să-l asculte şi să-l urmeze şi să nu-l lase pe el biruit de îngerul cel negru al vieţii omului.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 1-03-2009)

Raporturile cauzale dintre iubirea de Dumnezeu şi credinţă sunt abordate într-un mod absolut contradictoriu. În prezent se susţine că aceia care doresc să primească izbăvire de ispita care va umple în curând tot pământul trebuie să se umple ei mai întîi de iubirea de Dumnezeul Pucioasei, şi abia după aceea vor ajunge la credinţa neprefăcută în El:

“Voi, cei ce vreţi să învăţaţi de la Dumnezeu scăparea voastră de ceasul ispitei care va să vină pe pământ să-i încerce pe toţi oamenii, o, umpleţi-vă inimile voastre de iubire de Dumnezeu şi apoi de credinţă neprefăcută!” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 8-03-2009)

Să ne reamintim însă textul care cu exact 11 ani în urmă spunea exact pe dos: mai întâi îi trebuie credinţă creştinului, şi abia după aceea, din ea se va aprinde în el iubirea de Dumnezeu. Care ordine mai este valabilă? Că acum sunt două îndemnuri pucioase care se bat cap în cap! (singura consolare ar fi aceea că nu e asta singura inadvertenţă la pucioşi):

“…din credinţă se naşte iubire de Dumnezeu, şi din iubire se lucrează lucrarea închinării,…” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 22-03-1998)

Iată o altă asemenea inadvertenţă, legată de raporturile cauzale dintre iubirea de Dumnezeu şi pocăinţă. Despre Maria Egipteanca se spune că mai întâi a avut iubire de sine, apoi iubire de Dumnezeu, şi apoi pocăinţă:

“O, Maria Egipteanca a fost plină de iubire cu firea ei cea omenească şi a putut apoi să-Mi dea Mie cu ardoare şi cu lepădare de sine iubirea ei, căci s-a înţelepţit apoi prin iubire de Dumnezeu, nu prin luptă pentru pocăinţă mai întîi, şi apoi s-a sfinţit prin nevoinţă şi prin părere de rău şi prin ură asupra păcatului […]” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 5-04-2009)

Apoi se promovează exact contrariul: nu vrednicia iubirii, ci pocăinţa a fost cea care i-a adus har, şi prin har a putut să se lepede de iubirea de sine ca să poată să-L iubească pe Dumnezeu:

“ Nu pentru vrednicia ei, ci pentru pocăinţa ei am stat Eu cu ea şi i-am dat de la Mine har, căci fără Mine nu poate nimic bun omul, şi greu se mai dă el spre iertarea Mea asupra lui, căci omul se lasă greu de tot de păcat. […] “…căci Maria Egipteanca este pildă de pocăinţă pentru cei ce iară şi iară se leapădă de sine pentru Mine şi pentru statul lor cu Mine…”( Citat din “Cuvântul” datat 05-04-2009)

În fine (dar nu neapărat în ultimul rând) mai consemnăm încă o altă inadvertenţă, legată de raporturile cauzale dintre iubirea de Dumnezeu şi ascultare. Mai întâi, prin anul 1997, se stabileşte o primă teoremă privind relaţia lor cauzală: iubirea de Dumnezeu precede ascultarea şi sfinţenia din om:

“Voiesc să împlinesc cu tine şi prin tine această Scriptură a înnoirii lumii, şi de aceea lucrez în tine dar de credinţă şi de iubire de Dumnezeu, şi de ascultare şi de sfinţenie, poporul Meu, că numai pe tine te mai am viu între oameni. “ (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 1-06-1997)