[sophia]

Nu stiu daca sa ma numesc "crestin practicant", pentru ca desi ma stradui, unele lucruri nu le pot face.
Eu am mai invatat de la unul, de la altul, franturi. Nu stiu cum si de ce am ajuns la credinta. Si nu mi-e asa drept drumul si usor, ca altora.
N-am avut parohie, duhovnic, carti, cateheza, familie religioasa, n-am avut nici asa timp sa ma ocup de ea.
Si mai cred ca nu toti care le au pe toate aceastea si ajung cu adevarat la credinta.
Sunt si acum convinsa, ca asa cum spunea si mama mea, credinta este ceva de suflet si sensibilitate. Si mai cred ca iti trebuie si o anumita maturitate ca s-o practici de buna voie (si nu automat precum copiii) si din pornirea si nevoia ta.
Au fost filme (mai ales acela al lui Zeffirelli) si evenimente si oameni care mi-au deschis sufletul si ochii, la fel cum sunt si alte lucruri/alti oameni care ma fac sa-mi pun intrebari si sa ma indepartez...
Si credinta mea nu este asa cum o definesc multi, monahiceasca, ci este de altfel. Dumnezeu imi poarta pasii si ma tine langa El. E bine ca este El si Ea cu mine...si Ei stiu cum e mai bine pentru mine.