[mariamargareta]

197. Sunteţi nişte oameni răi!

– De ce nu scrii ceva ca să afle lumea cât sunt ei de răi? Nu pot să uit privirea lor, care m-a urmărit acolo ani de zile. Sau vorbele lor, ameninţările, învinuirile fără motiv, şi ce le făceau ei la ăia pe care voiau să-i alunge de acolo. Cum îi făceau să nu mai suporte atmosfera şi să plece unde văd cu ochii. De ce nu scrii asta? Aş scrie eu, dar nu prea mă pricep la scris.

Interpelarea aceasta venea zilele trecute de la un prieten, un fost pucios care, după ce a suferit ani de zile pe plantaţiile fermierilor de suflete de la Pucioasa, găsise până la urmă forţa să se desprindă definitiv de ei. I-am răspuns:

– Nu-i aşa de simplu. Asta e o părere subiectivă, este părerea ta, este şi a mea, recunosc! ... e şi a altora ca noi... dar rămâne o simplă părere. Nu uita că alţii, care le sunt apropiaţi, sau sunt simpatizanţi de aiurea, au o cu totul altă părere, total opusă cu a noastră. Cel puţin aşa declară... ce-o fi în sufletele lor, numai Dumnezeu ştie!
– Mi se pare important ca oamenii să ştie asta. Să nu mai creadă ce spun ei, minciunile lor, cum se laudă că sunt plini de grijă şi de iubire faţă de oameni. Să se ştie câţi au suferit de la ei, ce apăsătoare era prezenţa lor mereu peste noi şi printre noi.
– Mi-ar trebui exemple concrete, altfel nu pot. Tot ce am scris până acum este bazat pe date şi pe exemple concrete, care se pot verifica de oricine. Nu pot să scriu doar aşa, că-mi sunt mie antipatici şi nu-mi place de mutra lor sau de privirea lor. Dă-mi un exemplu concret din care să reiasă răutatea lor, şi atunci poate o să scriu.

A stat o vreme gândindu-se, apoi a zis:

– Ar fi ceva. Am aflat recent cum le povestea o actriţă Zidarilor păţania ei la un Festival, la Pucioasa. Spunea, cică i-a venit şi ei rândul să urce pe scenă. Cred că era vorba de o poezie, sau aşa ceva. Când să deschidă gura, a văzut-o pe Mihaela într-un colţ, dar nu ştia cine este. I-a văzut privirea şi pe loc a îngheţat. Era ceva în privirea ei, un fel de dispreţ amestecat cu ură rece, care nu se justifica prin nimic, îndată ce actriţa încă nu scosese o vorbă. Pe loc i s-a făcut un gol în minte şi a uitat tot ce avea să spună.
– Lapsus!
– ?
– Lapsus! Când uiţi brusc şi aparent fără motiv ceea ce vrei să spui.
– A bâiguit ceva semănând a scuze, s-a dat jos şi a fugit de pe scenă. Ulterior a aflat că persoana cu deochiul era Mihaela, stăpâna obştii care găzduia petrecerea.
Şi ştiu şi eu, că mai erau şi alţii care când o vedeau pentru prima dată cum îi dirija pe băieţi la spectacolele de teatru şi pe fete la horă erau şocaţi, apoi începeau să întrebe în stânga şi-n dreapta: „Cine este femeia asta cu privirea sfredelitoare, care dă din mâini ca o apucată şi-i învârte pe toţi după deget şi toţi ascultă de ea fără să mişte în front?”

I-am spus că am auzit şi eu asemenea nedumeriri la cei veniţi „din afară”, oaspeţi sau pelerini de o zi sau de două. Alţii, fără a o vedea (pentru că ea făcea tot posibilul să stea cât mai în umbră – deşi ajungea adesea să se dea de gol prin gesturi şi prin onomatopee), spuneau – fără a fi întrebaţi de nimeni: „aici e o mână de fier, de femeie aprigă, care le conduce pe toate!”.

Şi-a amintit apoi cât de apăsătoare era atmosfera la mesele lor, în Casa Întâlnirii, atunci când veneau „Fraţii”. Toţi mesenii tăceau. Cei doi „prooroci” soseau însoţiţi de 3-4 căţei spălaţi şi parfumaţi, care zburdau printre mese împrăştiind smocuri de păr şi uşurându-se pe întrecute pe sculpturile monumentale ale lui Marian Zidaru: „David şi Goliat”, Al Şaptelea Înger”, „Melchisedec”, „Viziunea lui Ezechiel”... toate erau udate de căţei din belşug la rădăcină, doar doar, or mai creşte în înălţime măcar un cot.
Îşi aşterneau pe masă bucatele cu care veniseră ( de obicei mâncau separat, mâncarea lor era alta), sticla lor cu vin (alt vin, nu poşirca pe care o beau ceilalţi) şi începea muştruluiala. Tunând şi fulgerând, leliţa Mihaela îi acuza pe toţi că sunt „muţi”, că au duh surd şi mut, care nu face cinste Noului Ierusalim. Dacă însă îndrăznea cineva să ia cuvântul, apăi vorbele lui erau îndată pritocite pe toate feţele, demonstrându-i-se că spune numai prostii, sau că e infatuat şi că se crede deştept ca să-i înveţe pe ei, proorocii, recitându-le citate din „Cuvânt” ca să-i impresioneze. Aşa încât bietul pucios ajungea inevitabil la concluzia că dacă tăcea, filozof rămânea.
Privirile acre, feţele întunecate, nemulţumirea nedisimulată, atmosfera apăsătoare, vorbele grele şi jignitoare ale liderilor pucioşi la adresa tuturor, făceau din aceste întâlniri cea mai grea perioadă a zilei.
Unul câte unul, fiecăruia dintre pucioşi le venea rîndul să fie „pus pe masă” şi tocat mărunt de Mihaela cu cuvinte grele, cu reproşuri, cu denigrări şi ameninţări. Nenicul Nicuşor vorbea mai puţin, numai când îl îndemna leliţa Mihaela („spune şi tu, Nicuşor!”); dar când vorbea, era as în a pune sare pe rană. Excepţie făceau favoriţii (faliţii) Mihaelei, câţiva pucioşi fideli, recunoscuţi prin obedienţa, servilismul, machiavelismul şi lipsa coloanei vertebrale faţă de liderii pucioşi: Manoliţă, Miţi, Mana, Măriuţa, Nicu Popp... , care erau, de regulă, menajaţi.
Şi-a mai amintit şi cum a fost „împachetată” Doina David într-o după-amiază şi expediată la garsoniera ei din Bucureştii Noi, spulberându-se într-o clipă toate intimităţile şi tratamentul preferenţial pe care-l primise D.D. de la „Fraţi” vreo câţiva ani de zile.
Şi-a mai amintit cum plângeau Doina Lazăr şi fiica ei, Ana, fiind expediate de Mihaela în mai multe rînduri la Bucureşti pe motive inventate şi exagerate, apoi erau iar reprimite, atunci când Mihaela avea nevoie de ele să le pună să lucreze la maşina de cusut.
Şi-a mai amintit cum şi-au găsit Zidarii toate obiectele personale scoase din „chiliile” lor de la „mănăstire”: unele aruncate la gunoi, altele arse în foc, altele deteriorate, altele distruse, atunci când Mihaela luase hotărârea să-i exileze la atelierul lor de la Bucureşti.
Şi multe alte scene triste şi-a amintit.

În final i-am promis că mă voi strădui să fac public exemplul lui cu actriţa „deocheată”, repovestindu-l prin dialog, ca să pară mai vioi.

Şi atunci mi-am amintit brusc cuvintele: „Sunteţi nişte oameni răi! Vreţi să mă daţi afară din lucrare!”, care mi se păruseră a fi antologice chiar de când le-am auzit prima dată. Cu aceste cuvinte şi cu lacrimi în ochi s-a despărţit creştina Daniela M. de liderii pucioşi, atunci când paharul se umpluse până sus. Era pe vremea când ea se despărţise în fapt de Ninel, soţul ei, motiv pentru care şansele ei de a mai cumpăra pe bani grei icoane (aşa cum făcuse altădată, iar Ninel era cel care dăduse banii) deveniseră nule. Întrucât Daniela M. numai prezenta nici un interes pentru Mihaela, leliţa şi-a înscenat un comportament mizerabil faţă de ea, ca s-o scârbească şi s-o determine să plece singură unde o vedea cu ochii, departe de sfera de influenţă a pucioşilor. Mihaela a uitat că Daniela era altădată bună, era curtată, era alintată era linguşită cu cuvinte „de la Domnul” (ca eventual să mai cumpere ceva icoane sau ca să scrie o carte comandată de liderii pucioşi, în care Daniela M. să se elogieze Biserica Noul Ierusalim şi să se blameze BOR). Acum, dintr-un interes meschin, Mihaela o făcea pe Daniela leneşă, neîmplinitoare, uşuratică, incompatibilă cu proximitatea locurilor „sfinte” de la Pucioasa.

Şi mi-am zis: Acesta va fi titlul articolului pe care mi l-a cerut prietenul meu: „Sunteţi nişte oameni răi!”