Pe mine m-a surprins / socat / pus pe ganduri, cazul unei femei care a ales sa adopte un copil handicapat fizic si psihic cu care umbla pe la medici si kinetoterapeuti desi stie ca nu are sanse sa il vindece vreodata si ca starea lui se va inrautati progresiv, constituind o suferinta pentru el insusi si pentru parintii adoptivi care il iubesc si ingrijesc.
N-am cuvinte. Sefa mea, care ii cunoastea inca de acum cativa ani, cand copilul a fost adoptat (fiind clare de pe atunci problemele si ea fiind cea care a urmarit cazul pe parcursul timpului), a spus ca aici e vorba de o mare poveste de dragoste. Atat. Parintii aceia-si aduna cununi in cer.
Ce parere mai am eu sau altul despre testele genetice si cat de bine sau rau e, nu mai are nici o importanta, dupa faza asta care mi se pare the golden standard ca atitudine fata de fiinta umana.
__________________
„Ca o carpa lepadata toata dreptatea noastra” (Is 64,5)
|