[vsovivi]

Ziceți sectă și plângeți pe umărul ispiscariotenilor, că ziceți voi „bine că au scăpat de sectă”... și auzi acolo ce poantă, și-a pierdut sărmana Daniela cuvintele când a văzut un necunoscut, o necunoscută cu priviri sfredelitoare... Păi sunteți chiar simpatice și mi se face mereu o milă șăgalnică de voi.

Și Daniele, nu cumva era ființa aceea firavă, capabilă și plină de studiu biblic căci absovise teologia și care pentru asta primise dar de sus spre a scrie despre proorocii încă de la întemeierea Lumii, dar apoi din îndoieli și din frică probabil sau necredință nu mai voise să scrie cartea aia pe care o proorocise Domnul că o va lucra prin ea... nu ea este cea care n-a mai putut să creadă și să plinească darul de sus pe care-L lucra Domnul cu ea? De ce și pentru ce s-a întors și s-a îndoit? Mare durere este sus în Cer când unul din cei mici se bosumflă și se nemulțumește, rămâne un supărat, un sfințișor ce se crede vrednic și are impresia aristocrată că el ar merita mai mult, și apoi se reîntoarce la fărădelege, ură și răutate.

Și dacă nu mai voia să asculte și se îndoia... „mai bine să plece decât să hulească”... cu durere a zis Domnul nu cu trufie, cu durere pentru necredința lor... căci se întorceau la poftele din gLume.

Căci cine iubește gLumea, soțul, soția, mama, tata, bunicul prietenii de beutură, copoii și neboțeii, cine iubește mai mult neascultarea, necredința, mândria, întietatea, învinovățirea și disculparea fățarnică, poftele și plăcerile cele rele ale răzbunării și fricii viclene... de le iubește el pe astea mai mult decât pe Dumnezeu, „acela nu este demn de Mine”, cu durere a spus-o Domnul pentru ei, nu cu trufie, sau tiranie...

Și a mai zis că „planul Său cu cei ce au credință, cu cei ce au dreptate, cu aceia își va face planul Său”, dar firește că planul este Bun și este bun nu numai pentru cei buni ci și pentru cei răi... dar decât să nu ai și să încurci mereu, să vrei mereu altceva, să contrazici pe Dumnezeu flatându-te, încântându-te, mai bine stai deoparte, pleci și măcar nu mai stai să cârtești sau să hulești sau să ispismuricești să faci răutate... că omul care-și caută slava sa, slavă de la oameni, își pierde cuvintele pe scenă și dă vina pe „tiran”... că cică l-a speriat „tiranul” sau „fariseul”... păi dacă doreai să obții aplauze mai mult decât de a stârni mișcarea inimii, asta ți se întâmplă... simți plăcerile trufiei sau ale deznădejdii, că zici că și alea-s mai bune decât a nu mai smți nimic... dar mai bine e ca să nu mai simți nimic decât să ți se umple sufletul de trăirile cobei fataliste și deznădăjduite ce se visează mereu de a se realiza, de a reuși în „viață”, ca mare tiran cu dragoste hoțbitocească... ce a ajuns mereu primul la plăcinte călcând continuu peste frații săi care l-au iubit iar el i-a păcătuit și disprețuit uitând că... cică și uitarea e scrisă-n legile-omenești.

Deci draga mea Grabriella, nu e sectă Cuvântul lui Dumnezeu ci e un dar MARE, de iubire și pregătire a celor ce voiesc, pregătire de sus de la Domnul, pentru așteptarea spre întâmpinarea Lui Iisus Hristos Dumnezeu când va veni spre judecată... și întru slavă... deci iată că a venit în Duhul, și nu numai acolo ci se coboară și prin alte părți, ca să caute și să găsească oaia cea pierdută și berbecul ce se îmbracă mereu în asemănare cu El dar prinlăuntru e lup răpitor și nerecunoscător și nu-și dă seama ce face... deci ca să ridice din baltă câte un căzut, un nenorocit, un mort în moartea păcatelor... ca să-i șoptească mereu prin cuvintele trimișilor săi: „scoală, școală!”

Deci v-am zis eu că sunteți foate simpatici când plângeți pe umerii celor ispiscarioteni, culeși cu cârligul de către cel viclean din râu, ca să-i ducă pe calea cea rea... că doar dracul iese la pescuit de păstrăvi... aurii... n-au oase care-ți stau în gât și au carnea cia mai albă și cia mai dulce. Iar eu nu pot decât să am milă mirată de neînțelepciunea voastră convingătoare. Dar vouă vi se face milă de dracul, milă cu interes viclean. Dar pe mine nu mă păcăliți deși îmi vine mereu să vă deau vouă dreptate... din nemulțumirile mele acumulate care o să le arunc și eu, Doamne ferște, în sptele altora... că doar eu zic că cu siguranță aș fi fost sfințișor dacă nu era cine să mă ducă în ispită... Dar se uită Domnul la născocirile și mâniile și strâmbătățile din judecățile minții mele și la poftele și plăcerile și privirile întâmplătoare spre satisfacție și mă întreaba: Astea de la cine sunt? Iar eu răspund : De la oameni Doamne.

Că nu pot să spun altceva decât că eu iată am fost întotdeauna complet nevinovat. De foame... vrednic... rău.