Tinere care mergi prin iarba schiţului meu,
mai este mult pân-apune soarele?

Vreau să-mi dau sufletul
deodata cu şerpii striviţi în zori
de ciomegele ciobanilor.
Nu m-am zvârcolit şi eu în pulbere ca ei?
Nu m-am sfredelit şi eu în soare ca ei?

Viaţa mea a fost tot ce vrei,
câteodată fiara,
câteodată floare,
câteodată clopot-ce se certa cu cerul.

Azi tac aici, şi golul mormântului
îmi sună în urechi ca o talangă de lut.
Aţtept în prag răcoarea sfârşitului.
Mai este mult? Vino, tinere,
ia ţărâna în pumn
şi mi-o presară pe cap în loc de apă şi vin.
Botează-mă cu pământ.

Umbra lumii îmi trece peste inima.