[AndruscaCIM]

În prealabil postat de casiana

Ma simt “defecta” si ciudata de cate ori mi se zice, aici pe forum, ca nu pot iubi...pt ca nu e deloc asa. Poate acum vad putin tulbure, e posibil sa fi disparut ceva din capacitatea mintii mele de a mai percepe iubirea, dar am iubit, am iubit din tot sufletul, cu toata fiinta. Intr-adevar sunt momente in care as vrea sa uit asta. Momente in care as vrea sa nu fi simtit, sa nu fi trait, sa nu fi crezut pt ca nu pot accepta ca oameni care s-au iubit ajung uneori sa cunoasca suferinte interioare de neimaginat..

Anna m-a impresionat si ce ai povestiti tu. Presupun ca la tine nu a fost asa chiar din prima zi de casatorie. La mine asa a fost de la inceput. Nu m-am putut bucura de nimic. Ma gandeam la inceput sa incerc sa mimez fericirea, in felul asta poate l-as fi facut pe el sa se simta bine, dar apoi mi-am dat seama ca nu exista tristete mai mare decat cea pe care o simti cand descoperi falsul... si l-as fi ranit mult procedand asa.
Eu nu am libertatea sotului tau si nici nu sunt in stare sa procedez asa..nu plec/vin acasa cand si cum vreau. Sotul meu e dependent de mine (a si recunoscut asta), noi tot timpul suntem impreuna. Saptamana aceasta l-am rugat sa nu vina dupa mine la serviciu, i-am zis ca vreau sa vin pe jos pt ca s-a facut f frumos afara si vreau sa ma plimb putin. In fata blocului m-am asezat pe o banca, eram singura, imi era bine, dar tot am inceput sa plang la gandul ca trebuie sa urc si il gasesc acolo..am plans pana am pierdut notiunea timpului si a coborat dupa mine ingrijorat ca mi s-a intamplat ceva de nu mai ajung acasa...

F des simt ca nu imi face nimic mai rau decat prezenta lui langa mine (poate cu asta nu ma pot obisnui de fapt). Daca l-as vedea mai rar, sau daca ar avea un serviciu ceva mai solicitant decat al meu si eu as fi cea care l-as astepta seara acasa nu invers cum se intampla acum, poate daca as avea macar o ora pe zi in care sa fiu singura acasa, poate situatia nu ar mai fi asa impovaratoare.

De curand l-am intrebat daca i-ar fi mai bine fara mine, daca ne-am separa (fara sa divortam) pentru o perioada sau chiar pentru totdeauna si am trai asa, dar reactia lui a fost oarecum asa cum ma asteptam... a inceput sa planga si sa-mi zica ca nu poate fara mine, ca are nevoie de mine si ca vrea sa-i fiu alaturi. Nu stiu daca sa ma despart de el este cea mai inteleapta decizie, dar ma tem ca situatia asta incomoda se prelungeste degeaba si pt mine si pt el. Dar daca lui ii este mai bine sa ma aiba alaturi (chiar si in starea in care sunt ) cum as putea sa-l parasesc? Imi e mila, mi se rupe sufletul la gandul ca ar putea suferi candva cu aceeasi intensitate cu care o fac eu acum.

Ma simt izolata de viata pe care as vrea sa o am, lipsita de vitalitate, fara urma de entuziasm, niciun strop de liniste si fericire...doar indolenta si deteriorare... si mi-e f greu sa sper ca ruptura care s-a produs intre noi ar mai putea fi vreodata sudata.

Daca as avea certitudinea ca lucrurile, in timp, se vor schimba in bine,daca as sti ca vom putea trece peste aceste obstacole m-as inarma cu mai multa rabdare, m-as ruga si as astepta marea minune..dar daca ea nu se va intampla niciodata? Daca toate incercarile mele de a resuda ruptura dintre noi vor fi in zadar?

Multumesc celor care ziceti o rugaciune pentru mine, multumesc pentru toate sfaturile bune. Ma rog lui Dumnezeu si Maicii Sale sa ma lumineze si sa ma ajute sa depasesc toate aceste probleme, sa ies cu bine din situatia in care sunt acum.

Poate toate astea imi sunt de folos..poate trebuie sa am rabdare si sa nu caut folosul acum..dar nu stiu daca sau cat o sa mai rezist.

Casiana, iti poti imagina cum ar fi daca el si-ar schimba atitudinea...sa nu te mai ia de la servici, sa nu te mai sune...si sa te lase pur si simplu singura asa cum iti doresti?

E posibil ca tu sa fii iritata acum de faptul ca nu iti respecta dorinta de a mai fi si tu cu tine insati...si asta pentru ca a devenit foarte previzibila atitudinea lui.

Tu i-ai spus ca vrei pur si simplu sa ai un timp al tau, ca iti e necesar?

Intr-un fel mi se pare normala atitudinea lui, atunci cand aduci vorba de o separare...dar asta poate parea oricui ceva alarmant, si mai ales celor care sunt dependenti de prezenta celuilalt...insa daca i-ai spune clar ca vrei sa te intorci singura acasa, sau ca vrei sa iesi la cumparaturi...si ca vrei sa stai tu printre gandurile tale, nu ar incerca sa iti respecte dorinta?

Eu cred ca nici el nu stie cum sa procedeze, si chiar daca te vede suferind, plangand...cumva se simte vinovat pentru ca stie si ce anume a condus la aceasta situatie, si probabil sufletul lui isi doreste sa gaseasca o solutie, sau in sentimentul lui de protectie, ar vrea sa te inteleaga, sa iti fie aproape...sa poata cumva repara ce se poate repara. Cred ca el este optimist, si de aceea spera ca tu sa nu mai fii asa in timp...si sa revii si la starea ta de spriti de dinainte.