Intarit intru credinta si cu rabdare de sfant, parintele Arsenie Boca si-a dus la randul lui crucea suferintei, trecand prin iadul anchetelor si al detentiei, traind apoi cu demnitate umilinta exilului in lume, pictand 15 ani Biserica din Draganescu, precum spunea Nichifor Crainic, mentorul sau: "Din zugrav de suflete, iata-te zugrav de biserici. Fii fericit ca mangai cu penelul pe cei desavarsiti".
Despre sederea sa la Draganescu se stie parca si mai putin. Urmarit mereu, sacaitor, de Securitate, parintele evita sa vorbeasca fagarasenilor veniti special sa-l vada de la sute de kilometri, incercand in felul sau sa-i protejeze. Era imbracat simplu, ca orice mirean, avand mereu o bundita in spate, din cauza racelii din biserica, unde isi desavarsea opera - imnul pictural inchinat lui Hristos, liturghia imaginii si a trairii estetice. Satenii din Draganescu aproape ca nu-l luau in seama. "Ii spuneam Pictorul", isi aminteste Gheorghe Marinescu, astazi cel mai batran om din sat. "Venise la parintele Bunescu sa picteze biserica si era foarte retras. Abia acum imi dau seama de ce intorcea spatele multimii, facand cu degetul la gura - semn ca e urmarit si ca nu poate sa vorbeasca. Am stat mai mult timp in preajma parintelui, parandu-mi-se un om ca oricare altul. N-am avut ochi sa vad, desi avea mare putere: imblanzea animalele doar cu o privire si nu puteai sa-i ascunzi nimic. Iti stia cugetul si gandul cel mai ascuns. Imi amintesc cum i-a spus unui taran din Fagaras, care isi lasase traista cu mancare in curtea bisericii:
<<De ce te ingrijesti de nimicuri? Traista ta e pazita>>. Si intr-adevar, plecand de la el, omul si-a gasit bagajul cu doi caini mari alaturi, stand ca niste paznici. Mi-e greu sa va raspund la intrebari. Se spune despre el ca era vizionar si proroc. Eu stiu doar ca aici, la Bunesti, cat s-a trudit sa picteze biserica, era foarte cumpatat si la mancare, si la vorba; ca muncea fara mila, facandu-si singur mortarul si canonindu-se pe schele, pana noaptea tarziu, incat parintele Bunescu, privind picturile, zicea toropit de emotie: <<Parinte, ai pus o intreaga dogmatica pe perete. Tu nu pictezi, ci predici fierbinte pe ziduri>>. Vorbele acestea le inteleg abia acum.
In sinea lui, trebuie sa fi suferit mult. Ii parea rau ca nu mai poate sluji in biserica, iar cand isi amintea de Prislop, ofta cu amaraciune, acolo avand - din cate am inteles - un loc anume in care dorea sa fie inmormantat. Stia sa rabde, insa. Chiar daca in ultimii ani slabise si era bolnav si de plamani si de ficat, nu l-am auzit niciodata cainandu-se. Ii parea rau ca nu le putea vorbi oamenilor asa cum dorea, dar tot el, imi amintesc, a zis odata:
<<Niciodata nu-i poti multumi pe toti. La Sambata, stateam si 36 de ore in spovedanie. Nimeni nu mi-a zis: Du-te, parinte, sa te odihnesti>>.
Asa era Pictorul nostru - neluat in seama de bucuresteni, dar iubit ca un sfant de fagaraseni. A stat cu noi, dar n-am stiut sa-l pretuim. Cand apareau pe drum fagarasenii, cu traistele grele si umflate, satenii din Bunescu ziceau cu invidie si rautate: <<Ia uite cum ii cara numai bunatati>>. Daca oamenii ar fi stiut ca in straiti nu era decat o paine mare, ardeleneasca, de 4-5 kilograme, s-ar fi rusinat cu totii."
*