Probabil e o neintelegere la mijloc. Deznadejdea nu e acelasi lucru cu ironia. Cand omul nu mai poate crede, dintr-un motiv sau altul, el are deja sedimentat in subconstient fara sa-si dea seama, credinta si frica de Dumnezeu, desi rational o neaga. Cand insa nu crezi din principiu si mai incerci sa-i convingi si pe altii sa-ti impartaseasca convingerile, e o alta problema.
Din experienta stiu ca, atunci cand am incercat sa ma implic, m-am smintit eu insumi si m-am maniat, iar rezultatele n-au fost nici pe departe cele dorite; dimpotriva chiar. Parintele Arsenie Boca spunea: "Daca-l vezi pe unul injurand, nu-l atentiona, ca te vei sminti tu insuti! Fa o rugaciune pentru el si treci mai departe!" Cine are nevoie de argumente repetate, teorii si dovezi intru Adevarul Lui Hristos, nu si-a ales calea de trebuinta. Dumnezeu le arata sub toate formele ceea ce au nevoie sa stie, dar... dragoste cu de-a sila nu se poate!
Credinta mea? Sunt departe de a ma considera puternic in credinta si evident ca am o mie de motive sa-I multumesc in fiecare zi Lui Dumnezeu pentru ceea ce-mi da. Diferenta e ca eu L-am acceptat de cand ma stiu si am facut pacate si atunci cant stiam sigur ca ma vede, deci nici macar scuze nu aveam...
Iar aici, daca nu intru in polemica nu inseamna ca am ceva cu ateii sau cu cei de alta credinta, ci doar accept ca sunt si ei oameni pe care trebuie sa-i intelegem cu rabdare, dar cu care sa nu ne amestecam. Va veni ziua cand rabdarea noastra (si nu inversunarea!) le va schimba sistemul de valori, si toate vor fi vazute intr-o alta lumina. Pentru asta e nevoie de ani multi si de un pic de vointa si smerenie...