poate ca nu are relevanta in contextul acestui subiect discutat aici (acela al cununiilor mixte) dar vreau sa scriu/spun de ce m-am inscris eu pe acest forum de discutii.
Oare cati mai realizeaza atunci cand posteaza ca se afla pe un forum al unui site care se numeste Crestin
Ortodox??????
Am intrat aici din dorinta de a ma afla alaturi de oameni care gandesc si simt asemenea mie.
Stiu ca este voie sa intre oricine si sa spuna orice si nu sunt eu in masura sa-i judec si nici sa-i condamn ca o fac, de aceea evit sa intru in discutii contradictorii caci intr-adevar, abia aceasta facand, mi-as nega si as neglija insasi propria-mi credinta ortodoxa.
@Sofia -adevarat este ca Mantuitorul a vorbit/iubit pe toata lumea chiar si pe samarinenaca (ca in ex. tau) caci EL pentru toti a venit. insa... oare Hristos s-a lasat influentat de iubirea fata de aproapele inspre a-si neglija scopul intruparii? sau a folosit aceasta iubire de noi oamenii prin a-si lua putere din ea pentru a-si putea duce la bun sfarsit misiunea pentru care s-a intrupat?
Sunt de acord ca multi din ziua de azi si din toate vremurile aleg alte cai si isi cauta scuze in iubire... in numele iubirii poti orice.. Da! Stiu aceasta!
Ca sa ma intelegeti mai bine am sa vorbesc dandu-ma spre exemplu (ca sa nu credeti ca vorbesc doar teoretic).
Am fost si mai sunt cea mai pacatoasa. Am si ucis in numele iubirii. Cred ca va imaginati la ce fel de crima ma refer. Am trait multa vreme departe de biserica si m-am autoamagit cu gandul ca daca exista iubire orice este scuzabil ca doar Dumnezeu vrea sa ne iubim unii pe altii.
Nu spun ca a iubi un catolic sau un om de alta credinta este un pacat, insa eu am ajuns sa ma intreb... oare chiar il iubesc cu adevarat pe acel om daca accept faptul ca el nu se va mantui? Cum il iubesc? Doar aici? pe aceasta lume? in aceasta "viata"? Pai eu pentru "viata" asta traiesc? NU!
Si nu vreau sa intru in polemica "cine nu este in ortodoxie nu se va mantui" caci acesta este un subiect inepuizabil..
e atat de usor sa dam slabiciunii firii noastre umane scuze, dar nu cred ca acest lucru devine mai bun daca ascundem slabiciunea sub denumirea de "iubire"...
caci nici un fel de iubire nu trebuie sa fie mai mare decat iubirea de Dumnezeu. De aceea ajung unii sa deznadajduiasca atunci cand nu-si intalnesc alesul/aleasa cu care sa se casatoreasca, nu reusesc sa aiba copiii atunci cand si-i doresc, nu au ce manca sau sunt bolnavi... caci nu privesc toate acestea ca fiind date de la Dumnezeu in viata lor cu un scop.. pt ca le e greu si nu inteleg striga "nu cred! Dumnezeu e bun! Dumnezeu este iubire!, deci cel care-mi da acestea nu e Dumnezeu!".
Ufff... sunt atat de multe de spus si uneori simt ca vorbesc degeaba si ca mai bine as face asa cum fac de multe ori, sa ma retrag in tacerea mea, in rugaciune si sa nu mai caut sa ma fac eu invatator al altora.
Dar pe de alta parte simt ca daca tac degeaba sunt pe lume. Simt ca daca nu marturisesc imi fac un pacat, caci stiu ca mai sunt si altii la fel ca mine care au nevoie sa afle/sa citeasca/ sa auda ca nu sunt singurii care gandesc asa.
Lupta e grea, e foarte grea si calea foarte ingusta. Si nu e loc de compromisuri. Mai ales cand ai gresit mult inainte de a realiza aceasta si vrei sa te indrepti.
Am pierdut gandul initial cu care am inceput postarea. De ce m-am inscris eu pe forum.
Ca sa ma intaresc in credinta. Ca sa gasesc sprijin la cei care imi impartasesc credinta.
Peste ce dau? Printre altele? Peste unii si altii care se declara ortodocsi, dar aleg sa "culeaga" numai ce e simplu si frumos si usor in ortodoxie... Da! Dumnezeu este iubire! Da, Dumnezeu e bun si vrea sa ne iubim unii pe altii pana la a renunta la noi insine pentru aceasta.
Dar nu pana la a renunta la EL! si pentru ce? pentru o iubire lumeasca?
M-am infierbantat
(sa-mi fie cu iertare) pt ca ma doare sufletul sa vad ca din ce in ce mai putini oameni aleg calea cea usoara (cea a cautarii de scuze si de interpretari omenesti unei trairi care ar trebui sa nu aiba nimic de a face cu acestea lumesti). Credinta adevarata are ca scop mantuirea nu fericirea pe lumea aceasta.
Se discuta pe zeci de topicuri despre casatoriile mixte si se aduc exemple de casnicii mixte in care cei doi se inteleg bine, traiesc frumos si se intreaba retoric "care e problema?"
pai nu e dragii mei nici o problema.. atata vreme cat pt voi totul se rezuma la ce se vede aici, in aceasta "viata", in aceasta existenta vremelnica...
Nu avem aici cetate statatoare! Imi e f greu si mie sa accept, ma lupt sa simt asta cu sufletul, ma rog pentru a-mi da Bunul Dumnezeu taria de a putea simti asta in inima si de a nu ma mai agata atat de tare de cele lumesti.
Si vreti sa va mai spun ceva? atunci cand reusesc cat de cat s-o fac imi este din ce in ce mai usor sa trec peste durerile inerente ale trairii lumesti (moartea cuiva drag, al unui membru al familiei, etc). In schimb ma ingrozesc gandindu-ma la propria-mi moarte, caci stiu ca sunt depaaaaaaaarte de a-mi fi ispasit macar putin din pacate, si singura nadejde imi este in marea Sa mila. Caci ce nu e posibil la oameni la Dumnezeu este posibil.
Revin la o alta idee, aceea a vorbirii in cunostinta de cauza.
Am fost pe punctul de a ma indragosti de un baiat catolic. Insa atunci cand am aflat credinta lui nu am mai putut sa ma las in voia "indragostelii" oricat de tare ma tragea sufletul si firea pacatoasa catre el. Nu aveam ce sa-i reprosez in alta privinta si il iubesc si acum la fel cum iubesc toti oamenii. Sau macar incerc s-o fac. Insa, pt mine este mai important sufletul oamenilor si mantuirea lor si nu vreau sa pun asta in primejdie prin ceea ce fac.
Asta nu inseamna ca nu am facut-o.Eu vorbesc aici la modul teoretic pe care incerc sa-l transpun in practica, dar nu-mi iese mereu. Pt ca am o fire f f f f pacatoasa.
Alt exemplu. M-am indepartat chiar si de un baiat ortodox pe care il iubeam din cauza ca la el credinta se marginea la marturisirea in cuvinte, dar cand a fost pus in fata unei ispite (in care din pacate am cazut amandoi) a inceput sa-si gaseasca scuze (am facut-o din iubire... daca ne casatorim o sa ne ierte Dumnezeu!, nu e asa mare pacat daca o mai facem odata, etc.)
Da. Stiu ca e greu dar indraznesc sa sper ca nu e imposibil sa mai existe si tineri care sa-si traiasca si sa-si marturiseasca credinta si prin fapte si nu numai prin vorbe, chiar daca aceasta fapta ar fi aceea de a renunta la o traire frumoasa cum e cea a iubirii fata de un baiat/o fata. Cand ajungi sa-L iubesti pe Dumnezeu mai presus de aceasta nu mai pare greu, nu mai e renuntare, nu mai e imposibil.
Sa nu ma intelegeti gresit. Eu nu afirm ca eu am reusit.
din pacate sunt departe de aceasta masura. Dar incerc...