Citat:
În prealabil postat de penticostalulmantuibil
Multumesc frumos pentru explicatii.
Nu sunt interesat de cazurile exceptionale. Am dorit sa stiu cum se face in mod obisnuit.
Am inteles ca, in general, pentru un ortodox iertarea pacatelor se face prin marturisire inaintea preotului.
Am fost interesat de acest aspect pentru ca in neoprotestantism credinciosul crede ca se poate ruga pentru pacatele lui singur cu Dumnezeu. Se pocaieste de pacatele lui si crede ca Dumnezeu il iarta.
Merge uneori si se marturiseste si pastorului sau unui membru matur al bisericii, dar numai in cazuri exceptionale.
Inca o data multumiri.
|
draga penticostalulmantuibil
nu ai pentru ce.
cred ca in orice chestiune de dezbatut, e esential sa pornim de la definirea terminologiei chiar daca suna cam tehnic.
Incearca sa faci distinctia intre cei 5 termeni ai discutiei ca vad ca toata lumea ii folosim asa de-a valma si se creeaza ambiguitati care nu duc nicaieri.
Dar in acelasi timp, incearca sa nu ii gandesti exclusiv separati, ci strans legati ca niste ochiuri intr-o tesatura. Toate aceste stari nu se produc simultan, ci sunt in desfasurare.
1. cainta - constientizarea, parerea de rau. tine de fiecare in parte
2. marturisirea (recunoasterea) in fata cuiva - implica deja o a doua persoana
3. dezlegarea - confirmarea ca Hristos ma primeste sa iau Trupul Lui (din partea celui randuit de Hristos pentru asa ceva)
4. iertarea - apartine in exclusivitate lui Dumnezeu
5. vindecarea de rana lasata de pacat - e un proces de lunga durata, se numeste despatimire si e un drum foarte anevoios
( aici ar fi mai mult de nuantat: - cand ne cerem iertare de la cei carora le-am gresit si cand acordam iertare celor care ne-au gresit - conditie fara de care iertarea de la Dumnezeu e sub semnul intrebarii )
dupa cum ii spuneam si Dorianei, sfintii parintii nu ne recomanda sa ne incredem in constiinta noastra subiectiva si nici in mintea noastra atunci cand e vorba de cele duhovnicesti, pentru ca ne amagim singuri.
nu inseamna asta sa nu mai gandim.
ci doar sa nu ne incredem in mintea noastra pana ce nu-i despatimita.
constiinta mea ma acuza si tot ea imi e si judecatorul? in viata de apoi, da.
dar acum cu greu pot sa fiu si infractorul si judecatorul meu. unul din ei va fi partinitor.