[mariamargareta]

Dar, după ce liderii pucioşi şi-au dat arama pe faţă cu atâta josnicie, încât Mihaela a ajuns să-i strige Victoriei jigniri şi cuvinte de mahala, în faţa întregii obşti de la Pucioasa (iar adepţii pucioşi o ascultau, stupefiaţi de cele ce aud), “Evanghelia de la Pucioasa” şi-a schimbat şi ea orientarea cu 180 de grade, ca la Ploieşti. Acum Zidarii nu mai erau deloc agreaţi, pe motiv că între Zidari pe de o parte, şi liderii pucioşi pe de alta, se aşternuse între timp o despărţire insurmontabilă:

“Vă deschid acum urechea ca să puteţi voi auzi cuvântul epistolei Mele [...] spre cei doi fii ai Mei, Marian şi Victoria, care s-au alăturat vouă la începutul Meu cu voi, şi pe care Eu, apoi, i-am scris cu voi în cartea vremii, tată, şi în cartea Mea cu voi, ca să aibă ei nume mare, numele Meu, nume de fii ai Ierusalimului, a cărui împărăţie este din ceruri, nu de pe pământ, tată. [...]

Dar ce voiesc să grăiesc Eu acum cu voi, tată? Voiesc să vă spun că s-a aşternut între Mine şi voi despărţire, tată, [...]” (citat după Cuvântul Pucios din 30 august/12 septembrie 2007)

Relaţiile dintre Dumnezeul Pucios (reprezentat de cei doi “fii” favoriţi ai săi, Mihaela şi Nicuşor) şi cei pe care îi numise mai înainte “copiii Mei Marian şi Victoria”, nu mai erau bune ca altădată. Între liderii pucioşi şi foştii lor colaboratori apropiaţi au apărut sentimente “creştineşti” noi şi neaşteptate: ura şi despărţirea. Cauza lor? Cea reală era faptul că liderii pucioşi nu mai suportau ideea de a împărţi puterea şi gloria cu cei doi Zidari. “Proorocii” voiau ca numai ei să ţină hăţurile “căruţei”, iar Zidarii îi incomodau, deoarece deveneau din ce în ce mai proeminenţi şi mai aveau şi o bogăţie de idei. Iar cauza fabulată de pucioşi (care aveau idei puţine, dar fixe), era aceea că iubirea de lideri a celor doi Zidari şi dorinţa lor de a li se face dreptate s-au transformat, chipurile, în iubire de sine:

“O, nu este bine între voi şi Mine, tată. [...] Vă spun fiilor, că răstălmăcirea cuvintelor şi a faptelor aduce ură şi despărţire între cei de un nume cu Mine pe pământ. Vă spun, fiilor, că dreptatea de sine nu este altceva decât iubire de sine, tată, iar cei de pe cale cu Mine trebuie să aibă cruce prin lepădare de sine, fiilor.” (citat după Cuvântul Pucios din 30 august/12 septembrie 2007)

Promisiunile făcute Zidarilor de către liderii pucioşi, cum că o parte din banii rezultaţi din vânzarea operelor lor de artă vor fi investiţi într-un fel de “atelier-muzeu-centru cultural-expoziţie permanentă cu vânzare” în ograda lui nea’ Didi din Valea Voievozilor, au rămas vorbe goale. În schimb, li se promitea Zidarilor că din banii lor s-au procurat şi s-au strâns multe bogăţii “în ceruri”, care sunt “puse bine” la naftalină, şi-i aşteaptă pentru ziua cea mare a “întâlnirii”, deşi acum sunt invizibile pentru că nu se văd:
“Dar voi fiţi ai Mei aşa cum Eu v-am născut şi v-am crescut cu cuvânt din sânul Meu, că voi sunteţi bogaţi în ceea ce aveţi cules la Mine, tată, şi nu altfel cules, căci cele ce se văd, sunt numai uscături, dar cele ce vor fi, sunt cele puse bine la Mine şi nu se văd, precum nici Eu, Domnul, nu Mă văd de către om.” (citat după Cuvântul Pucios din 30 august/12 septembrie 2007)

Dumnezeul Pucioasei pretinde acum că e ameninţat de către diavol cu despărţirea Zidarilor de liderii pucioşi, de “lucrarea” şi de “poporul” pucios. Zidarii sunt acuzaţi de ticluire (adică, de minciună, dacă e să vorbim pe şleau) şi de “socoteală răutăcioasă”: cum că ar fi afirmat ei că liderii pucioşi i-au alungat de la mănăstirea” de la Glodeni. Păi au afirmat deoarece chiar aşa a şi fost, deci Zidarii spuneau adevărul: cei doi dictatori, Mihaela şi Nicuşor, le-au scos lucrurile personale în curte (pe unele le-au ars, pe altele le-au aruncat la gunoi, deşi unele dintre ele erau opere de artă), ca să înţeleagă cei doi Zidari că nu mai sunt bine-veniţi, ci să se ducă învârtindu-se, la atelierul lor din Bucureşti. Motivul invocat de către liderii pucioşi pentru acuzarea Zidarilor este mai mult decât derizoriu şi de-a dreptul ridicol (cine citeşte, se uimeşte!). Ei sugerau, cu nonşalanţa imbecilului, că diavolul Îl necăjeşte pe Dumnezeu, Îl întărâtă şi-L ameninţă, pentru că Zidarii s-au depărtat de “poporul” pucios cel plăpând, făcându-l pe acesta “să se smintească”:

“Faceţi-Mi şi voi Mie voia şi nu mai staţi fără poporul Meu, că-Mi cade poporul, se sminteşte cel plăpând şi se pierde de pe cale, tată. O, nu e bună ameninţarea pusă peste Mine de către diavol pentru statul vostru departe de cei ce-Mi sunt popor, departe de lucrarea celor ce Mă poartă atât de durut cât sunt. Aţi pus vină peste ei că v-au alungat, tată. O, nu e aşa, tată.
Socoteala făcută de voi e răutăcioasă şi nu vă puteţi ascunde sub această ticluire şi vreau să vă şterg această vină, tată.” (citat după Cuvântul Pucios din 30 august/12 septembrie 2007)

Dumnezeul Pucioasei e nemulţumit că Zidarii fac răstălmăcirea lucrurilor doar dintr-o singură parte (din partea lor, desigur), de unde ar trebui să deducem că răstămăcirea ar fi bună doar dacă s-ar face simultan din ambele părţi (adică, şi din partea lui, nu numai din partea lor, ca să fie echitate):

“Nu e bună răstălmăcirea faptelor numai dintr-o singură parte a faptelor.” (citat după Cuvântul Pucios din 30 august/12 septembrie 2007)

Se emite apoi pretenţia că celor doi lideri pucioşi aducători ai “Cuvântului” ar trebui să li se şteargă o vină, indiferent de ce au făcut şi cât de vinovaţi sunt, ca să poată fi ei folosiţi pe mai departe ca “purtători de cuvânt” ai “Dumnezeului” Pucios. Soţii Zidaru, cu faima lor artistică recunoscută (şi de asemenea fiind cotaţi la unison, de cei care i-au întâlnit, ca fiind nişte oameni cinstiţi), erau pe vremuri un bun paravan pentru liderii pucioşi, în umbra căruia aceştia au stat ani buni ascunşi de iscodirile lumii. Dar, dacă n-au ştiut cum să-i păstreze pe Zidari, fără ei liderii pucioşi se văd deodată cât sunt de “plăpânzi în faţa celor tari”:

“O, nu vreau să rămân vinovat în purtătorii Mei spre voi, fiilor. Ei ajung tare, tare plăpânzi în faţa celor tari, şi nu e bine să nu mai pot Eu să călăuzesc cu nădejde prin ei, iar dacă Eu nu călăuzesc de la mijloc tot lucrul Meu şi pe poporul Meu, ajunge pradă clătinării poporul, tată.”

Dumnezeul Pucioasei e de-a dreptul debusolat. El nu ştie nici măcar cât la sută mai sunt de partea lui cei doi Zidari, din ce fuseseră ei odată:

“O, fiilor, spuneţi-Mi, tată, cât mai sunteţi voi ai Mei din tot ce sunteţi voi? “

Acest capitol dureros şi ruşinos al “Evangheliei de la Pucioasa” se termină tot cu o proorocie mincinoasă: Zidarii vor primi înapoi, chipurile, “darul milei de liderii pucioşi” şi “darul iubirii sfinte pentru ei”. Două daruri otrăvite şi mincinoase, căci Zidarii sunt în continuare supăraţi foc pentru minciunile, fraudele şi nedreptăţile pucioşilor, pe care le consideră (pe drept cuvânt!) de neiertat:

“Vă dau înapoi darul milei de ei, darul iubirii sfinte pentru ei.” (citat după Cuvântul Pucios din 30 august/12 septembrie 2007)

Şi ca să pună capac la toate (minciunile), “fiica Victoria” este demascată a fi “capul răutăţilor”, cea care “îl slăbeşte” pe “cel ales” (adică pe Marian, căci numai el a rămas “ales”, iar Victoria nu mai este aleasă, deşi era şi ea cot la cot cu Marian, pe vremea când amândoi erau adulaţi cu cuvintele languroase “copiii Mei”):

“Şi te rog pe tine, fiică Victoria, ajută-l şi nu-l slăbi pe cel ales de Mine, care este lângă tine.” (citat după Cuvântul Pucios din 30 august/12 septembrie 2007)

Cei care îi cunosc mai bine pe cei doi artişti pot afirma că era exact invers: pe vremea aceea (anul 2007), Victoria încă mai era dispusă să le facă oarece concesii liderilor pucioşi (sperând că doar, doar, s-ar mai fi putut salva ceva din armonia părelnică de altădată) în timp ce Marian nici nu mai voia să audă de ei.

“Evanghelia de la Pucioasa” s-a dovedit prin ea însăşi un mare bluff, un ghiveci de gogomănii, minciuni şi presupuneri aberante cu pretenţii de “proorocii”, amestecate savant cu învăţături frumoase copiate de prin cărţile de învăţătură creştină.