Doamne ajuta!
Sunt o vizitatoare, un musafir pe forumul acesta si-s foarte dornica sa ma ma alatur voua. Am mai incercat si am mai scris cate ceva pe topicurile existente. Dar timid. Chiar si acum imi bate inima tare si-mi tremura mainile de emotie. Nu va cunosc iar voi nu ma cunoasteti si tare mi-e teama sa nu par caraghiosa si sa nu fiu acceptata de voi. M-au captivat discutiile voastre. Sunt impresionata, uluita chiar, de nivelul ridicat al discutiilor voastre duhovnicesti. Vad si ironii si mici dispute dar nu le iau in sema. Eu vad esenta.
Am primit botezul ortodox de mica, mica. Parintii mei sunt ortodocsi, dar nu au fost foarte evlaviosi. Pana nu de mult eram si eu o ortodoxa pasiva cu duh lumesc din cap pana-n picioare. Dar din disperare, o disperare de viata si de moarte ( sufleteasca) am alergat la Dumnezeu. Povestea alpinistului ar putea fi povestea mea. Doar ca a mea este adevarata iar eu, eroul principal, sunt principalul vinovat de ceea ce mi s-a intamplat. Pe topicul acesta m-am inscris cu numele adevarat iar povestea mea nu este tocmai ceva ce as vrea sa stie cunoscutii mei. Tocmai de aceea nu voi da amanunte.
Deci: La locul meu de munca, un post extraordinar, la o firma straina, in dezvoltare continua, neatinsa de criza, deci, aici, am avut nesabuinata sa ma implic intr-o poveste cumplita. Stiam ca e gresit si simteam ca ma pierd, ca ma dezintegrez cu fiecare clipa de pacat. Am familie, o familie frumoasa, copii cuminti si iubitori, un sot bun si atent dar nu mai conta, eu vroiam sus, cat mai sus. Si urcam cu un elan neobosit pe care numai pacatul ti-l poate da. Dar pacatul isi lua ce era a lui. Slabeam, nu mancam, nu dormeam, nu-mi mai placea acasa. Pe copiii mei nici nu-i mai observam. Si slabeam, aveam privirea ratacita. In acelasi timp constientizam ca nu e bine ce fac si sentimentul vinovatiei ma topea. Intro zi, am strigat: DOAMNE, SALVEAZA-MA, ca altfe-l voi muri! Si o vecina, o femeie evlavioasa ma ia la ea acasa si ma intreaba ce am. Si daca vreau sa-mi treaca sa merg la preot. La ce preot? N-am incredere. "La oricare. Dar porneste acum! Si Domnul te va indruma. Sa nu te intorci acasa fara sa vb cu un preot"". Si am plecat. Era dupa amiaza si cred ca era cam in postul Sfintelor Pasti. Am intrat intr-o biserica, cea mai apropiata dar preotul nu m-a primit pt ca tocmai inchidea usa bisericii (era seara,destul de tarziu). Am pornit spre alta biserica. Locuiesc intr-un oras mare si aveam de unde sa aleg. In biserica aceasta am dat de un preot tanar, mult mai tanar decat mine si decat mi-as fi dorit...Evident ca am ezitat. In biserica nu mai era decat el si doamna de la lumanari. Am vrut sa plec dar inainte de a ma intoarce , preotul m-a strigat. Atunci am hotarat sa ma spovedesc la el si m-am spovedit. Ce am simtit e greu de explicat. Dar tot drumul spre casa am plutit. Fugeam spre casa. imi era dor de casa mea, de copii mei. Mergeam ACASA! Lipsisem foarte mult. Dar... a durat doar pana ... a doua zi... cand am ajuns la serviciu si tovarasul meu de "alpinism" m-a luat in primire. Fagaduisem preotului ca voi inceta "urcusul", chiar voi cobora. Tovarasul meu vedea ca ezit ca nu mai vreu sa fiu cu el si ma lua in ras. Eu ma rusinam si mai cochetam cate un pic, apoi fugeam la preot si iar ma spovedeam, apoi iar ma intorceam "pe munte". Pana cand, odata, m-am rostogolit in gol, in acelasi gol din care scapasem odata, numai ca acum era intuneric si putzea a spurcaciune si a moarte. scaldata-n lacrimi am ajuns la preotul meu, Dunmezeu sa-l daruiasca! Parine, ajuta-ma ! Si ce credeti ca mi-a spus, suparat afar' din cale? PLEACA DIN ACEL LOC DE MUNCA! canonul asta ti-l dau!
...Asta insemna pt mine ceea ce a insemnat pt alpinistul din poveste, taierea franghiei. Numai ca eu eram sigura ca Dumnezeu mi-a poruncit asta. Am amutit! Cum sa plec? Copii mei erau inca la scoli. Am o mama bolnava cu pensie mica. Ce-o sa zica familia, ca, eu, fara un motiv cunoscut de ei imi dau demisia? Acum cand e asa greu sa gasesti de lucru. Eu nu am scoala multa. Doar liceul si un curs de califiare.
Si am plecat, zdrobita de disperare. Dar m-am intors la preot si i-am zis: "Parinte, rugati-va pentru mine pt ca nu pot sa fac canonul, nu pot sa va ascult! Rugati-va pt mine!" Mi-a pus mana pe cap m-a binecuvantat si mi-a dat drumul sa plec. Deci, nu am taiat franghia. Am zis:"Doamne! tu mi-ai spus sa fac asa. Stiu ca asta e salvarea mea. Dar tu ma sti ca sunt slaba si fricoasa si credinta mea e firava. Dar te iubesc, Doamne si-mi doresc sa te pot asculta, dar mi-e frica, Doamne!
Nu mai stiu cat timp a trecut. Timp in care m-am straduit sa nu mai "plec pe munte". Imi alungam tovarasul de "drumetie". Am avut o perioada in care nu vorbeam cu nimeni nimic. Devenisem o ciudata in ochii colegilor. Am inceput sa tin post in zilele randuite de biserica, citeam asa cum imi spusese preotul, rugaciuni de cate ori aveam timp liber. In tot acest timp eram momita de tovaras cu fel de fel de ispite. Ducea o campanie ocupare a teritoriului pierdut foarte indarjita! Dar cu ajutorul lui Dumnezeu si a rugaciunilor duhovnicului am rezistat. Si stand asa "atarnata" de franghie, nici cazuta, nici salvata a venit "echipa de salvare" Tovarasul meu de "drumetii" pe munte a plecat el din firma, departe, departe...
...Urcasem pe muntele placerilor lumesti ajutatandu-ma de uneltele pacatului, intovarasita de de ispititor.
...Daca solutiile pe care, intr-un fel sau altul, ni le arata Dumnezeu nu sunt acceptate de noi din frica sau credinta firava, El, insa ne vede sufletul, ne citeste in inima si daca acolo vede cainta, dorinta de a fi cu El, intervine PERSONAL...
Asa s-a intamplat cu mine.
Am posta prea mult, cred. Daca se citeste povestea mea, e bine. Daca e prea lunga si va plictiseste, nu ma supar pe voi. Nu voi mai interveni, insa voi continua sa intru pe forum si sa citesc cu placere postarile voastre caci voi avea multe de invatat.
Doamne ajuta!