[mariamargareta]

208. Desfrânarea duhovnicească la pucioşi (I)

Pe vremea Verginicăi, una dintre restricţiile puse de ea celor care îi erau fideli a fost aceea de a nu urca vreodată pe scenă:

“... Nu lăsaţi copiii să se uite la televizor la trupuri goale. Nu lăsaţi copiii care sunt la şcoală să joace pe scenă.” (citat după Cuvântul Pucios din 14-02-1974)

Explicaţia acestei interdicţii era simplă. Pe de o parte, actorii, saltimbancii, clovnii, acrobaţii, dar şi intelectualii în general, erau categorii sociale blamate în mod tacit de ideologia comunistă opresivă, considerându-se că ei au o contribuţie “neproductivă” la diviziunea socială a muncii. În acelaşi timp, muncitorii şi ţăranii erau consideraţi categorii sociale superioare şi privilegiate, fiind în mod deschis lăudaţi şi favorizaţi, aşa încât, treptat şi insidios, mentalitatea aceasta de părtinire răutăcioasă se infiltrase până şi în felul de a gândi al oamenilor simpli. Verginica, după ce cunoscuse în tinereţe umilinţele, constrângerile şi viaţa grea din fabrica de tricotaje “Trainica” din Pucioasa, unde fusese angajată o vreme, înainte de a ajunge la ospiciu, nu putea vedea cu ochi buni pe acei “târâie-brâu care, costumaţi în haine lungi şi strălucitoare, duc o viaţă frivolă, bine plătită, pe muncă puţină (dacă a juca pe scenă se putea numi atunci “muncă”), limitându-se la a-i face pe alţii să râdă şi să se distreze. În optica creştinismului habotnic promovat de Verginica şi de ciracii ei, teatrul, opera, opereta, circul şi în general orice formă de manifestare pe scenă erau nişte forme destul de evidente de “desfrânare duhovnicească”.

Cât a trăit Verginica, dar şi pe vremea cât Maria , sora ei, s-a aflat în “patul proorocesc” , această interdicţie s-a respectat cu stricteţe.
Venind însă Mihaela la cârma sectei, lucrurile s-au schimbat. Mihaela, deşi păstra multe dintre preceptele habotnice moştenite (şi anume, acelea care îi conveneau) a introdus o pleiadă de “noutăţi”, inclusiv cu caracter “dogmatic”. De altfel, 99 % din inovaţiile eretice ale sectei pucioşilor sunt opera spiritului libertin şi plin de imaginaţie bolnăvicioasă al Mihaelei.
În grandomania sa, Mihaela voia ca adepţii care o ascultau să iasă în evidenţă că sunt creştini nu numai prin vorbe şi prin fapte, dar mai ales prin imagine, prin “impresia artistică”. Treptat, treptat, pucioşii au devenit nişte actori în viaţa de zi cu zi, iar straiele lor albe, simbolizând puritatea simţurilor şi demnitatea alegerii, trebuiau să fie ca o uniformă distinctivă faţă de ceilalţi creştini, plebea. La serbări, pucioşii se îmbrăcau în mod ostentativ în straie ţărăneşti, pentru a-şi dovedi originea lor sănătoasă, daco-getică: chimire, sumane, cuşme dacice sau căciuli de lână la băieţi; marame, broboade, ilice, cojocele, fote şi ii la fete. Opinci nu purtau, că pe vremea lor nu se mai găseau opincari care să le facă, aşa că în picioare purtau pantofi de oraş.

Mihaela visa însă ca elevii ei să devină un “popor” nou şi sfânt, de “prinţi şi prinţese”, care să-i uimească pe toţi cei care îi vor vedea. Tocmai de aceea, ea îşi alegea cu mare grijă adepţii, căutând să fie frumoşi la chip şi mai ales docili. În schimb, aspiranţii care erau mai ascuţiţi la faţă şi la limbă (cum a fost Vasilică, de exemplu) erau suportaţi cu greu până la o vreme, apoi Mihaela îi expedia brusc şi fără menajamente, să se ducă unde or vedea cu ochii. Cei aleşi trebuiau să fi ca Feţii Frumoşi şi ca Ilenele Cosânzene din poveşti:

“Hai, fiilor! Vreau să vă arăt lumii prinţi şi prinţese, fii cereşti pe pământ, că nu cei prinţi pe pământ sunt prinţi, ci acei născuţi din cer sunt aşa. V-am spus cândva că voiesc să fac din voi feţi-frumoşi şi zâne şi să Mă legăn din leagăn în leagăn cu voi. O, numai în legănuţ v-aş purta, ca pe cei mici. Numai în cuvânt aş sta peste voi, dar să iubiţi cu multul cuvântul, fiilor mici, şi să creşteţi mici şi să vă uitaţi la creşterea celor pe care îi am Eu aşezaţi de Mine călăuză peste voi, că ei au crescut mici, şi mici stau chiar şi în faţa voastră, numai să învăţaţi şi voi să creşteţi mici şi să staţi prunci sub povaţa cea din cer şi de pe pământ, căci Duhul Meu este viaţă în om, fiilor mici. Amin.” (citat după Cuvântul Pucios din 1-06-2003)

“Cu mare dor, cu mare dragoste v-am spus demult, copii ai poporului Meu, că voiesc să fac din voi prinţi şi prinţese, crai şi crăiese, neam împărătesc, ca să semănaţi cu neamul lui Dumnezeu şi să aveţi inimi ca ale Lui, ca ale fiilor Lui, fire ca a Lui, purtare ca a Lui, ca să vă dovediţi neam împărătesc, cu fineţe mare în purtare, în simţire şi în vorbire, şi nu altceva am dat Eu să vă spun când am spus ce voiesc să fac din voi, ca apoi voi din lăuntrurile voastre să vă arătaţi că sunteţi de neam împărătesc şi că aşa purtare aveţi şi tot aşa şi cinste între oameni.” (citat după Cuvântul Pucios din 4-12-2004)

Preocuparea aceasta asupra straielor şi a recuzitei de operetă a devenit atât de obsesivă, încât Mihaela caută s-o impună prin mesaje şi îndemnuri ideologice întregului popor român. Scopul ei ascuns este însă acela de a generaliza nu atât portul pucioşesc, cât ideologia eretică pe care o aduc cei care sunt deghizaţi în creştini neaoşi, strămoşeşti. Nu lipsesc accentele rasiste, xenofobe, rădăcini ale unui fascism latent. Pentru că Mihaela nu ştia nici o boabă de limbă străină, dar era invidioasă pe “cei mici”, care veneau din lume ştiind binişor una-două limbi străine, voia să-i pună la punct şi să le arate că n-are nici o valare ceea ce ştiu ei. Drept urmare, limba română este promovată la rangul de limbă pură, vorbită şi în ceruri, iar rasa română este rasa pură care va moşteni tot pământul, căci obiectivul Mihaelei este de acum şi mai ambiţios: de la sloganul “toţi românii vor fi creştini” ea a ajuns la sloganul “toţi creştinii de pe pământ vor fi rromâni şi vor vorbi între ei rromâneşte”. Şi toate neamurile se vor binecuvânta cu numele cel nou, numele de Rromân”:

“O, poporule român, te-ai civilizat, şi de Dumnezeu te-ai depărtat. Eu te-am născut din Duhul Sfânt la naşterea Mea din Fecioară. Eu M-am născut prunc, şi tu te-ai născut popor într-o singură zi, în ziua cuvântului Meu rostit peste tine, ţară română, ţară creştină! O, tu ştii ce înseamnă român? Nu ştii ce înseamnă acest cuvânt, român. Pe ce limbă să vorbesc Eu cu tine ca să Mă înţeleg cu tine ca la începutul tău, românule, poporul Meu? O, te-ai băgat şi tu în cutie, tată, şi nu mai ai ogradă şi iarbă şi pomi şi pădure şi poiană şi căsuţe cu miere şi sapă şi grapă, şi nu mai eşti român. Eşti neamţ, că te-ai lăsat după praznicele nemţeşti. Eşti francez, că te-ai îmbrăcat cu haină franţuză. Eşti englez, că ţi-ai stâlcit limba ta cea dulce. Eşti turc, şi ai făcut ca Israel, care s-a unit cu trup de pe cale. Eşti american, că ţi-ai uitat vârsta ta, care este cât a Mea, şi ţi-ai uitat strămoşii pe care-i ai dedesubtul tău. Eşti american, de parcă nu mai ai strămoşi şi frumuseţe străbună. Ţi-ai uitat bunicii, poporule român. O, românule tată, de ce nu mai vorbeşti româneşte, măi fiule al Meu şi al bunicilor tăi? Nu mai vorbeşti frumos, şi Eu, iată, vorbesc româneşte, că frumoasă este limba românească pe pământ şi în cer. Nu mai este astăzi frumoasă limba ta. Ţi-ai stâlcit-o cu împrumutatul de la străinii neamului tău, şi n-a fost frumos ce ai făcut. O, unde-ţi este limba ta creştină? Ţi-am dat de veste împărăţia cerurilor încă de la naşterea ta, şi am pus pe tine pânză albă de botez şi te-am învăţat rugăciunea „Tatăl nostru“ şi ţi-am trimis limba cea cerească, limba Evangheliei împărăţiei cerurilor pe pământul tău. Ţi-am trimis fecior curat, născut din Mine, ca să te facă mireasă Mie, poporule român, şi ţi-a adus veşmânt ţesut din apă şi din duh şi din sânge şi ţi-am dat nume nou şi te-am numit român. Duhul Meu Cel sfânt te-a numit cu nume nou, ţară creştină, aşa cum naşul Meu Mi-a dat Mie la botez numele Iisus Hristos. Aşa ţi-a dat ţie Dumnezeu numele de român la botezul tău. Şi aşa cum toate neamurile s-au binecuvântat în Avraam cu numele de Israel, tot aşa acum, Israele de azi, se vor binecuvânta neamurile toate în numele tău cel nou, şi pe care-l ai de la Mine de două mii de ani, căci tot omul care se va îmbrăca cu cămăşuţa de creştin se va numi român.” (citat după Cuvântul Pucios din 4-03-1995)