[mariamargareta]

208. Desfrânarea duhovnicească la pucioşi (II)

În concepţia ei protocronistă, Mihaela speră şi crede că toţi rromânii verzi vor trebui să lepede “hainele nemţeşti” şi să se întoarcă la iţari şi la opinci, la fotă şi la ie, la cuşmă şi la broboadă, pentru a dovedi (cui?) prin aceste manevre vestimentare că sunt români cu adevărat, demni de strămoşii lor. Dar, mai ales pentru a dovedi că Rromânii sunt neamul care se află pe poziţia întâi pe pământ, înaintea tuturor neamurilor, în faţa lui Dumnezeu, iar neamurile trebuie să i se închine ca şi lui Dumnezeu. În acest demers halucinant, păcatul mândriei de a purta haine frumoase şi scumpe este valorizat la aberanta sintagmă “mândrie sfântă”. Adepţii Mihaelei vor trebui să arate de acum împodobiţi ca sorcovele sau ca bradul de Crăciun:

“Stau în sfat cu voi, fii români, şi vă rog pe voi să deschideţi cartea istoriei şi să staţi o clipă faţă în faţă cu străbunii acestui neam şi întrebaţi-vă apoi dacă arătaţi ca ei, ca fii ai lor, ca urmaşi ai lor. O, frumos şi creştinesc şi iubit de Dumnezeu a fost portul românului! De ce, de ce, tată, l-aţi părăsit şi n-aţi iubit să fiţi frumoşii Mei? Iată cum vă luaţi după străini! Aţi pierdut mândria aceea sfântă de a fi frumoşi ca sfinţii, ca străbunii, o, fiilor. Eu, Domnul, v-aş vrea pe toţi împodobiţi cu strai plăcut lui Dumnezeu, v-aş vrea prinţi şi prinţese după port şi n-ar mai fi nici un neam mai frumos pe pământ ca şi neamul Meu român, pe care Tatăl l-a hărăzit al Meu acum, la sfârşit de timp, şi iată, Eu vin în mijlocul lui cuvânt şi îl povăţuiesc pe el spre iubirea Mea cea de sus pentru el. O, trezeşte-te, tată, şi arată-te întru toate neam al lui Dumnezeu, căci Eu sunt Împăratul făpturii şi te vreau întâiul pe pământ înaintea Mea, ca să se închine Mie şi ţie neamurile, tată, dar ascultă-Mă şi nu te teme de sărăcie şi de lipsuri dacă Mă asculţi!” (citat după Cuvântul Pucios din 9-05-2010)

Dar pentru că i se părea că “poporul” pucios nu are suficientă “vizibilitate”, Mihaela a conceput o manevră de proporţii care să-i sporească publicitatea. A imaginat mai multe spectacole la scenă deschisă, în care adepţii ei să interpreteze piese de teatru cu subiecte “creştineşti”. A obţinut îngăduinţa să folosească teatrele în aer liber şi parcurile din Târgovişte şi Pucioasa, în care a improvizat piese de teatru. Curioşii veneau, priveau şi plecau mai departe, clătinând din cap. Adică, “la tinerii ăştia le lipseşte o doagă”. Când avea ocazia, Mihaela îi încolona îmbrăcaţi în straie populare şi îi punea să mărşăluiască cu flori în mâini, ca să-i vadă lumea şi să se mire. Aşa a fost la aşa-zisa sărbătoare pucioşească “Dezlegarea Blestemului Sfântului Nifon” ( desfăşurată pe străzile Târgoviştei şi pe ruinele turnului Chindiei), dar şi la Pucioasa în mai multe rânduri.

Însă cele mai elaborate spectacole rămân, negreşit, cele organizate la aşa-zisele Festivale Pucioşeşti ale Creştinătăţii Româneşti. Aceste Festivale nu aveau mai nimic creştinesc în ele, fiind mai degrabă nişte manifestări cultural artistice, în care invitaţi de marcă (poeţi, artişti plastici, toboşari, scripcari, flautişti, naişti şi gurişti) îşi exersau talentele în faţa câtorva zeci de creştini pucioşi, aşezaţi pe băncuţele spectatorilor, printre care se mai amestecau şi câţiva gură-cască veniţi de prin sat. Ca să salveze aparenţele de “manifestare creştinească” festivalul se încheia invariabil cu câte o “piesă de teatru creştin”. Aceste piese erau concepute de cele mai multe ori de Tataia, care era cel mai talentat dintre toţi şi mai avea şi idei, apoi erau validate de Mihaela. Când erau presaţi de timp, pucioşii îi prezentau Mihaelei spre aprobare o piesă prelucrată după un basm sau o snoavă clasică.

Preceptele Verginicăi, ca niciun copil de creştin să nu urce pe scenă, fuseseră aruncate la gunoi de Mihaela. “Copiii” ei interpretau cu atâta sârg rolurile, încât Mihaela a trebuit să intervină adesea, mustrându-i aspru pe cei care intrau prea entuziaşti în pielea personajelor negative. Ar fi putut să sesizeze atunci că probabil Verginica intuia acest lucru, atunci când le interzicea copiilor de creştini să urce pe scenă, ca să nu se identifice, fie şi pasager, cu rolurile negative pe care le interpretau. Dar Mihaela n-a fost în stare sau n-a vrut să se ridice la înţelepciunea ţărănească a Verginicăi, ci a mers pe principiul “scopul scuză mijloacele”. Tinerii şi tinerele pucioase îşi interpretau cu atâta convingere şi bucurie rolurile, chiar şi cele negative, încât Mihaelei i se părea că trăiau adevărate clipe de desfrânare duhovnicească. Dar, în loc să renunţe cu curaj la aceste spectacole de cabotini, ea prefera să le impună cu forţa tinerilor actori să adopte o interpretare seacă, în care să-şi reprime orice simţire interioară de bucurie sau de satisfacţie.

Apogeul “desfrânării duhovniveşti” pe scena deschisă l-a constituit o piesă în care două echipe de fotbal, una fiind alcătuită din draci (F.C. Iadul), iar alta din îngeri (F.C.Raiul) au jucat fotbal pe arena improvizată sub Cortul Alb din Grădina Întâlnirii de la Glodeni-Pucioasa. Bineînţeles că actorii costumaţi cu mult talent în draci (în combinezoane negre cu roşu, având şi coarne, şi coadă , dar şi ciorapi în dungi multicolore până la genunchi, “jambiere de fotbalist”) s-au străduit din răsputeri să facă pe imbecilii, aşa încât actorii-îngeri (îmbrăcaţi în echipament alb şi ţinând lujere de crin în mână) să-i poată bate la scor, deşi nu le-a fost deloc uşor: în timp ce “dracii” erau jucaţi de actori-băieţi, “îngerii” erau jucaţi de actori-fete, care cu greu nimereau cu piciorul în minge. Dar până la urmă, cu chiu cu vai, F.C. Raiul i-a învins pe draci cu 1-0, în aplauzele şi chiotele de satisfacţie ale publicului spectator. Morala piesei: binele învinge totdeauna răul, deşi pare mai neputincios şi mai slab.

“Desfrânarea duhovnicească” a continuat să fie un subiect aprins se dezbatere în conclavurile pucioşilor. Mihaela a reuşit să le impună cu cinism un sentiment de vinovăţie acută tuturor celor care mai simţeau în inima lor o bucurie cât de mică, pe motiv că aceasta este un semn sigur al alunecării spre “desfrânarea duhovnicească”.

Astăzi, pucioşii nu mai ştiu să zâmbească, iar a râde şi a te veseli este un delict sancţionat sever prin interdicţie totală de către Legea cea Nouă a pucioşilor, căci liderii lor au uitat că, doar cu câţiva ani în urmă, tot ei îi puneau să urce pe scenă pe unii, ca să-i distreze pe alţii:

“Nici unul din cei ce au fost şi sunt cu acest popor, din cuvântul Domnului născut, nici unul să nu-l facă pe fratele său să râdă! O, nu mai glumiţi, nu mai naşteţi râs pe feţele voastre unul de la altul,[...]” (citat după Cuvântul Pucios din 2-08-2009)

Încet, încet, feţele tuturor pucioşilor au trecut de la registrul grav la cel tragic, feţele lor crispate exprimând limpede tragedia spirituală în care au fost târâţi de către liderii lor.

Vremea când F.C. Raiul învingea F.C.Iadul, în ropotele de aplauze ale spectatorilor pucioşi, a rămas o dulce amintire...