[Grabriella]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

... În ceea ce priveşte ideea că mulţi papi au căzut în erezii, este o opinie ortodoxă. Nu aceasta este credinţa noastră, ci noi credem că, aşa cum Petru nu a greşit în Scrisorile sale enciclice care sunt parte a Bibliei, nici papii nu au greşit în declaraţiile lor oficiale asupra credinţei, fiind apăraţi de erezie în mod supranatural, prin acelaşi har special al Spiritului Sfânt de care a beneficiat Petru, ceilalţi apostoli, evangheliştii şi proorocii dinaintea lor. De ce am crede că această charismă a infailibilităţii, care s-a întins de la Moise la apostoli, s-a sfârşit exact în epoca noastră ? Să fie Sf Spirit incapabil să o mai acorde ? Să poată, dar să nu mai vrea să o dea şi acum, ca şi atunci ?

"Păstorirea Bisericii de către Papa Liberiu a fost de la 17 mai 352 până la 24 septembrie 366, care a coincis cu perioada tristă a cezaropapismului exercitat de Împăratul Constanţiu al II-lea. Acesta, instigat de ariani, voia să proscrie doctrina Conciliului de la Niceea şi să impună condamnarea marelui Atanasie din Alexandria. La început Papa Liberiu a ştiut să reziste bine pretenţiilor împăratului, dar cu timpul a cedat; cel puţin în parte. Şi această slăbiciune a sa i-a procurat un renume nefavorabil – bine-nţeles: fals şi exagerat – dar despre care a rămas ecou în Liber Pontificalis. Într-adevăr, în această cronică pontificală, Liberiu este prezentat direct ca un eretic şi înverşunat persecutor al clerului catolic-ortodox."(http://ro.wikipedia.org/wiki/Papa_Liberiu)

După Liber Pontificalis, Papa Damasus a fost acuzat de diaconii Concordiu şi Calixt de adulter, cel mai probabil din cauza stilului său de viaţă opulent şi influenţei asupra soţiilor aristocraţilor (creştinismul în cercurile aristocratice), sinodul care s-a întrunit, pentru a discuta aceste acuzaţii grave, l-a exonerat pe Damasus de orice vină şi i-a expulzat pe acuzatori din Biserică.În timpul pontificatului său, Papa Damas a continuat lupta predecesorului său, Papa Liberiu, atât împotriva ereziei ariene care avea o influenţă tot mai mare la curtea împăratului roman, cât şi împotriva episcopilor care nu păstrau comuniunea cu Scaunului Apostolic. Toată osteneala Papei Damas a avut un succes neaşteptat, când împărat roman Teodosiu cel Mare prin Edictul de la Tesalonic 380, sprijină hotărât Creştinismul care devine religia de stat obligatorie pentru toţi supuşii imperiului, îndepărtându-se de arianism care, în Conciliul ecumenic de la Constantinopol 381, este condamnat definitiv."

"Papa Sixt al III-lea a fost papă al Romei în perioada 31 Iulie 432 - 18 August 440.

Înainte de a fi ales în funcţia pontificală, Papa Sixt al III-lea a fost patronul lui Pelagian, a fost judecat (fără succes) de către ceilalţi clerici pentru seducerea unei călugăriţe[1], iar ulterior a fost condamnat pentru erezie.

"Papa Leon I cel Mare. Poate primul care ar fi protestat împotriva acestui titlu ar fi fost el însuşi. Într-o predică ţinută la slujirea de aniversare a încoronării sale, spunea: „Deşi în Biserica lui Dumnezeu există trepte şi grade diferite, totuşi, după cum ne învaţă Apostolul, în Cristos suntem cu toţii unul. Prin unitatea credinţei şi a Botezului, preaiubiţilor, formăm fără deosebiri o singură societate şi egală este demnitatea noastră, după cuvântul preasfânt al fericitului apostol Petru: «Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţime sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos» (1Pt 2,5), şi mai jos: «Voi, însă, sânteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat să fie al Lui ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întunerec la lumina Sa minunată»” (1Pt 2,9).

Simpliciu a apărat destul de slab biserica în faţa ereziei monofizite care câştiga destul de mare teren în est, lucru care a dus mai apoi la pierderea supremaţiei sale asupra bisericilor răsăritene.

În timpul ponticatului său, la 28 august 476, Romulus Augustulus, ultimul împărat roman apusean, este îndepărtat de la tron de către Odoacru, căpetenia herulilor (neam germanic din uniunea de triburi a goţilor), care se proclamă apoi rege al Italiei. Odată ce Imperiul Roman de Apus se dezintegrează în mai multe principate, Biserica va rămâne singura moştenitoare a pestigiului imperial roman, lucru discutabil, având în vedere că insignele imperiale au fost trimise de la Roma la Constantinopol, după înlăturarea lui Romulus Augustus

Papa Ioan al II-lea a fost un Papă al Romei în anii 533 - 535.
În această perioadă simonia din timpul alegerilor episcopilor şi papilor a infectat majoritatea clerului şi a laicilor. În timpul perioadei de sede vacante care a durat două luni, până şi vasele sfinte au fost scoase la vânzare. Intrigile şi corupţia devenise atât de mare, încât succesorul lui Theodoric cel Mare, Athalaric, a emis o lege specială pentru a preveni aceste fapte. Până la urmă a fost ales Papa Ioan al II-lea care era în relaţii bune atât cu Athalaric, creştin arian, cât şi cu noul împărat răsăritean, Iustinian


Papa Agapet I a fost Papă al Romei în perioada 13 Mai 535 - 22 Aprilie 536.
Primul lucru pe care s-a grabit să-l facă după alegere, a fost convocarea unui conciliu, la care a adus documentul de anatemizare al lui Dioscur , luat din arhiva Vaticanului, şi i-a dat foc. Prin acest gest, el declara nedreaptă excomunicarea pe care o obţinuseră de la Bonifaciu al II-lea partizanii acestuia şi în plus condamna pentru viitor ideea desemnării de către papă a unui succesor în timpul vieţii."

Papa Honoriu I a fost papă al Romei din 3 noiembrie 625 până în 12 octombrie 638. Numele lui înseamnă "cel Onorific". Se spune că în timpul pontificatului său ar fi avut loc o activitate intensă de misionare. La fel, se pare că din timpul lui se trage sărbătoarea Ridicării Sfintei Cruci.

Pentru poziţia lui permisivă faţă de monoteleţi (era de aceeaşi părere ca Împăratul Herakleios), al III-lea Conciliu de la Constantinopol l-a pedepsit la 40 de ani după decesul lui cu anatema. În cadrul şedinţei din data de 28 martie 682 monoteletismul a fost condamnat ca o convingere eretică. Apoi a mai fost confirmată de diferiţi papi, prin care şi Leon al II-lea.

Anatema de atunci a fost un argument principal împotriva Dogmei Infaibilităţii papilor (vezi Conciliul Vatican I din 1870).