[windorin]

În prealabil postat de ory

Cat despre amintirea frecventa in cartile religioase si in canoanele Sfintelor Soboare, amintirea diavolului... si eu am fost intotdeauna intrigata de acest lucru. Nu mi se pare crestinesc, nu mi se pare nici macar omenesc sa dai diavolului un suflet, sa anatemizezi, indiferent de greselile acestuia, atata timp cat Dumnezeu iubeste lumea, si, mai ales , atata timp cat nadejdea indreptarii ramane pana in ultimul ceas.

Nici eu nu pot cuprinde cu mintea acest lucru, insa putem oare spune ca Parintii Sfintelor Sinoade nu au avut pe Dumnezeu in ei ?!
Oare am putea indrazni sa spunem ca Sfintii Parinti au fost straini de Duhul Sfant, care le'a luminat mintea ?!
Anatemele au fost de folos Bisericii, spre a nu se amesteca cu ereticii, mergand pe o cale... "las' ca merge, toti suntem oameni".
Domnul este mila, iertare si iubire, insa de multe ori uitam de faptul ca intru El este adevar si dreptate.

În prealabil postat de ory

Si acum apare intrebarea, care indreptare (in unele situatii)? ... caci, multe dintre pacate sunt absolut inventii, nu se tin cont de ele, tocmai fiindca fac parte din viata omului dintotdeauna, dar si din evolutia inevitabila a acestuia, insa se continua a se aminti despre acestea, doar pentru a ne afla in treaba cu piosenia noastra cu tot.

Pacatele nu sunt inventii ale Bisericii, ci "inventii" ale omului, care robind diavolului, se crede liber.
Pacatele, oricat de mici ar fi ele, nu fac parte din firea omului, care a fost creata de Domnul buna. Ele au aparut mai tarziu, iar astazi ele sunt vazute ca naturale omului, firii sale. Insa, de mult noi nu mai vedem bine lucrurile. Nu preotii ne arata pacatele, ci sfintii lui Dumnezeu, ale caror Sfinte Moaste le sarutam, si ale caror cuvinte inca nasc duhovniceste.