Tăinuită în adâncul inimii
Dragostea mea Te aștepta,
Neștiute-mi erau gândurile,
Nespuse, netrăite – dorurile.
Clocotitor durerea-și făcea loc,
Nețărmurită-mi era suferința...
Atunci a-nmugurit iubirea de Tine,
Din adâncuri, vulcanică a țâșnit spre cer.
Descătușate-mi erau porțile inimii,
Lumina Ta lină-mi străbătea ființa,
Cutremurate-mi erau amintirile,
Trăirile mi le scăldai în nimb de iubire.
Sufletul meu zbura spre Tine,
Iubirea Ta mi-a sfărâmat zăvoarele inimii !
De Tine mi era dor – sfâșietor de dor,
Tânguirea mea făcuse popas
Lângă imensa Ta dragoste rănită.
Aveam atâta nevoie de Tine ...
Tu - atâta dragoste de dăruit !
Cu ultimele puteri,
Cu buze arse, cu speranță,
Ți-am șoptit ! “Mi-e sete !”
Mi-ai întins cu dărnicie
Potirul cu apă vie,
Mi-ai răcorit fruntea și gândurile ...
În ochi, pe buze, în inimă,
Pentru veșnicie,
Pecetea Ta, Doamne Iisuse Hristoase,
Fă să-mi fie !
__________________
Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se îmblânzeste; cel blând, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se împartaseste de tainele Cuvântului dumnezeiesc. (Sfântul Maxim Marturisitorul)
|