Doamne, e mult de când nu ți-am scris carte,
Tăcerea m-a însoțit în pustiul durerii,
Tremuram de dorul Învierii.
În noaptea lacrimilor fierbinți
Tu singur știai că nu mint.
Printre suspine și îngenuncheri
Căutam ziua dulcelui ieri
Din adâncul inimii ți-am strigat,
Doamne,nu cred că m-ai uitat !
Puterea de a nu răspunde atâtor umiliri
A fost balsamul caldei Tale iubiri.
Nu mi-e greu să-Ți spun că Te ador,
M-am simțit săracă de Tine,
Chipul tău sădit în inima mea,
Suferea.
Părăsită și despuiată de trudă,
Jefuită,
În anticamera singurătății
Mai așteptam pe cineva să m-audă.
.
__________________
Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se îmblânzeste; cel blând, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se împartaseste de tainele Cuvântului dumnezeiesc. (Sfântul Maxim Marturisitorul)
|