[delia31]

În prealabil postat de topcat

In esenta si mult mai prozaic, credinta e o virtute.
Dar chiar asa e?

draga topcat
ca tot suntem pe topicul cu deparazitarea unde iti astepti noi mesaje de dragoste, uite aici unul.
de la Mitropolitul Bartolomeu citire.

e putin cam lung dar sper sa ai rabdare sa-l parcurgi pe dinlauntrul lui si iti va raspunde si la intrebarea de mai sus.
il fragmentez in mai multe parti.

IPS Bartolomeu

Despre credinta (1)


“ Intr-o zicere populara, Sfantului Apostol Toma I s-a facut un renume pe care, dupa parerea mea, nu-l merita. I se spune cuiva: “Esti Toma necredinciosul! Asa este mustrat un om care refuza sa admita evidenta.

Numai ca Toma nu refuzase evidenta, ci, dimpotriva, o pretindea. El nu tagaduise faptul in sine al Invierii Domnului, ci se indoia ca ceea ce-I spuneau fartatii sai ar fi fost adevarat.

Sa admitem insa ca Toma n-ar fi crezut ca Iisus inviase din morti. Nu ar fi fost primul. In pofida faptului ca Domnul le spusese ucenicilor Sai, in repetate randuri, ca va patimi si va muri, dar ca a treia zi va invia, nimeni nu-I daduse crezare. Daca i-ar fi dat, atunci aceasta a treia zi ar fi fost asteptata cu emotie si infrigurare, toti ar fi masurat ceasurile si clipele pana ce vestea va fi izbucnit de naprasna.

Nu s-a intamplat asa. Dimpotriva, toti cei 11, inca tremurand de frica iudeilor, sedeau incuiati in casa, cu sentimental ca fusesera tradati si parasiti. In dimineata aceleiasi zile, mironositele au mers la mormant ca la un mort. Maria Magdalena, dupa ce a vazut ca mormantul era gol, a crezut ca mortul fusese stramutat. Cand ele le-au spus ucenicilor ce aflasera de la inger si ca ele insele Il vazusera pe Domnul, acestia le-au spus ca sunt scrantite la cap.

Dupa ce Petru insusi alergase la mormant si-l vazuse gol, n-a facut altceva decat sa se mire. Oamenii nu credeau, pentru ca faptul in sine al Invierii parea incredibil.

De trei ori il vazusera pe Iisus chemand oameni din moarte si inviindu-I (fiica lui Iair, fiul vaduvei din Nain si Lazar), dar dupa toate probabilitatile, oridecateori Domnul vorbise despre propria Sa inviere ( precedata de patimi si moarte ), ei o luasera drept o metafora pentru nu se stie ce lupte si triumf. Asadar, de ce doar lui Toma I se atribuie pacatul necredintei?


Din pericopa evanghelica pe care ati auzit-o astazi, ati retinut desigur, ca primul episod s-a petrecut asa: Toma a fost absent la prima intalnire a lui Iisus, de dupa Inviere, cu cenicii Sai. Dupa cateva zile, el se afla impreuna cu ei, iar acestia ii spun ca L-au vazut pe Domnul. Dar faptul ca Iisus li se aratase nu era un argument ca El, neaparat, si inviase.

Ca oricare altul, Toma stia ca exista iluzii optice si auditive (este ce va spune si Eminescu intr-o poezie: “urechea te minte si ochiul te-nsala”).

Cand, cu o vreme in urma, in timp ce ucenicii navigau, noaptea, pe mare, Domnul le aparuse mergand cu picioarele pe valuri, ei au strigat de spaima, crezand ca vad o naluca. Chiar si dupa inviere, la lumina zilei, cand Domnul li s-a aratat prin surprindere, ei, tot cuprinsi de spaima, “credeau ca vad duh”.

Iata de ce Toma, nevrand sa fie prada unei inselari a ochiului, cere proba tactila; aceasta, pentru ca, dintre toate cele 5 simturi, acela al pipaitului pare cel mai concret si, deci, cel mai credibil. Prin acesta el cauta sa se convinga de un fapt esential: ca acest Iisus, ale carui rani puteau fi nu doar vazute, ci si pipaite, este una si aceeasi persoana cu Cel rastignit, mort si ingropat.

A fost oare Toma intr-adevar un necredincios?
Nu, iubitii mei, ci mai degraba un sceptic. El face parte din categoria acelor oameni care nu primesc un adevar pe de-a gata, numai pentru aceea ca l-au citit sau auzit. Sa stiti de la mine ca, in domeniul cunoasterii, indoiala e un fapt pozitiv si constituie o metoda de lucru. Am sa va dau pentru inceput, un exemplu absolute elementar, la indemana oricui: Ai de facut un calcul mathematic, il faci si apoi il verifici, asta inseamna ca, constient sau nu, te-ai indoit de capacitatea ta de a nu gresi. Chiar si cand lucrezi pe calculator, mai faci cel putin o proba sau doua, caci aceasta masina perfecta e operata tot de un om, care poate gresi intrarile sau comenzile.

Orice pas in progresul stiintific sau in atitudinea comportamentala este precedat de indoiala. Un fizician din vechime a enuntat ca doua linii paralele nu se intalnesc niciodata. Peste secole a venit un altul care a pus la indoiala prima asertiune si a descoperit ca doua linii paralele se pot intalni la infinit. Stiti care e minunea? Amandoua sunt – sau pot fi – adevarate.

Eu m-am dus de curand la un doctor, profesor universitar, mare specialist in domeniul sau. Dupa ce m-a examinat cu de-amanuntul, mi-a prescris niste medicamente pe o reteta, dar mi-a spus : peste 10 zile mai treceti pe la mine, ca sa vad dac-am nimerit-o!... Am trecut, o nimerise!... Cu toata nota ei de umor, imprejurarea demonstreaza probitatea stiintifica si responsabilitatea morala a unui savant.

Bine-bine, veti zice, daca indoiala poate fi un factor pozitiv in cercetare, poate fi tot astfel si in religie?

Da si nu. Da, pentru ca si in materie de credinta exista cercetare. Se vantura prin lume un fel de slogan care vrea sa discrediteze actul credintei, ca fiind nestiintific: “crede si nu cerceta”. Nimic mai fals! Tocmai dimpotriva : “ rataciti nestiind Scripturile”, i-a dojenit Domnul pe saduchei. Asadar, ignoranta duce la ratacire.

Dar, pentru a sti Scripturile, e necesar ca mai intai sa le cercetezi. Cercetarea insa presupune o metoda de lucru: lectura repetata a unui text si interpretarea care duce la adevar, iar aceasta, de cele mai multe ori, nu se poate face de unul singur.
Amintiti-va de demnitarul etiopian care, mergand in careta, citea cu glas tare un text din profetul Isaia. Vazandu-l, diaconul Filip il intreba: “intelegi tu oare ce citesti?” La care i se raspunde : “cum as putea sa inteleg daca nu ma va calauzi cineva?”
Iar Filip s-a urcat in careta si i-a talcuit textul (un text intr-adevar foarte dificil, o profetie despre venirea lui Mesia ). Este ceea ce se petrece si cu noi, astazi, aici. Fratiile voastre nu ati citit textul evanghelic, dar l-ati auzit si apoi m-ati asteptat pe mine sa vi-l talcuiesc. Aceasta inseamna cercetare, pentru ca prin ea sa ajungeti la credinta sau sa va intariti credinta.

Or, aceasta cercetare presupune si un dubiu: va indoiti ca puteti pricepe singuri un anume adevar de credinta si ati apelat la ajutorul meu, asa cum si eu, la randu-mi, indoindu-ma ca stiu tot, am apelat la Sfintii Parinti si la cei mai destoinici decat mine.

Nu pentru ca, in materie de credinta, e bine sa nu te indoiesti. Totusi, ma intorc si zic: “ e bine sa nu te indoiesti, dar, omeneste, te poti indoi. V-o spune un om batran, calugar, preot si arhiereu, care, nu o data in viata lui s-a indoit, atat in tinerete, cat si mai tarziu.