[Catisma]

Mai târziu m-am întâlnit cu o prietenă bună de-a ei, pe care, tot asa, o mai angajasem noi la niste traduceri, si mi-a spus că X. era în spital. Nu era prima dată. Îmi amintesc vag că mai auzisem lucrul ăsta, cred că tot de la ea (această prietenă). Că „aude voci”... Că se referise la noi, exprimându-se la modul: „ce-i făcusem noi” (adică noi, ăstia, care organizasem seminarul - ulterior, unul din străini mi-a spus că a început să o chestioneze/încurce/testeze pe X. în timp ce traducea, pentru că pur si simplu „s-a prins” că nu mergea traducerea si că X. bâiguia nonsensuri - atunci am înteles de ce fusese atât de pornită; pe lângă mine, o mai taxase si străinul, care îsi dăduse seama că „plutea” deasupra seminarului si nu transmitea mesajele deloc).

Deci, „întâlnirea” mea cu X., fata cea bântuită, s-a terminat pe o notă foarte urâtă, de conflict acut.

Nu stiu dacă X. avea (doar) cosmaruri sau vise neplăcute. X. auzea lucruri pe trezie. Nu stiu dacă ajunsese să si vadă lucruri. Evident, habar n-am cum ajunsese să fie într-atât de „avansată” (în sensul rău, desigur) în asemenea invazii demonice, însă stiu că si la ora respectivă, m-am mirat - si mă mir si acum, foarte mult - cum de nu s-a gândit să apeleze la un preot. Pentru că sunt destul de sigură că nu a făcut-o; X. nu avea nici în clin, nici în mânecă, cu credinta. Românii, de fapt, nici nu erau încă foarte înclinati spre linia asta, în anii aceia. Chiar dacă nu eram atei si stiam noi, în general, cam de ce tinem, ca natie (respectiv, credinta ortodoxă), mediul din Bucuresti de la ora aceea, cel putin, era preocupat de găsirea unui loc de muncă si de a face bani; aveam „griji”, nu ne stătea mintea la biserică.

Deci, ultima oară când am văzut-o, X. deja nu mai putea presta normal. Ultima oară când am auzit de ea, era în spital (pentru a nu stiu câta oară), pe sedative si ce i-or mai fi dat. O legumă. Auzea voci în continuare, îmi închipui că somnul era la fel de dat peste cap. Oricum, scoasă din sistem. Scoasă din societate si din munca productivă.

Am uitat să spun că X. avea permanent cearcăne si avea aerul unui om obosit. O vorbă a ei, spusă ca-ntr-o doară, când mai stăteam noi de vorbă, si prin care ea poate credea că nu dezvăluie nimic, dar care capătă greutate în context, a fost: „am renuntat să mai lupt”. Era un om care depusese armele, însă foarte alertă la tot ce însemna stranietate si „semnale” din afară. Mă întreb si acum cum n-a văzut legătura - că îi era rău tocmai din cauza asta. Dar era mult prea receptivă la „ce i se spunea”. Nici nu vreau să-mi imaginez în ce lume ajunsese să trăiască si cât de înlăntuită era de grozăviile astea. Cum îi numea Părintele Cleopa, parcă... dacă-mi amintesc bine... „înselătorii acestui veac”, sau ceva în genul ăsta.

Deja, la ora respectivă, eram uluită de cum putea să persiste atât de mult în fascinatia si pasiunea ei pentru niste „energii”, „entităti”, în sfârsit, un „domeniu” care erau clar ceva straniu, obscur si nu avea legătură cu viata. Repet, citisem si eu „la viata mea” multă literatură ozn etc, însă nu mi-a plăcut să amestec lucrurile niciodată, iar să merg până într-atât de departe încât să mă domine concret această „zonă” de interes, nici nu-mi trecea prin cap. Simplificând, întotdeauna tineam la deviza „Mortii cu mortii, vii cu vii”. Două planuri diferite, care nu trebuie amestecate. Si asa consider si acum. Dacă mâine ar dispărea necazurile mele, as fi cea mai fericită. Nu cred că sunt nici amuzante, nici fascinante, nici interesante, ba chiar sunt plictisitoare. Mai mult: sunt o pacoste! si nu le doresc nimănui. La câte necazuri si ciondăneli avem la serviciu, câte vrăji ar trebui să trimitem...?!

Revenirea la ortodoxie a însemnat, printre altele, o bucurie si o confirmare si din acest punct de vedere. Încercând să „scormon” împreună cu un prieten si să găsesc explicatii pentru episoadele bizare care începuseră să mi se întâmple des în 2005, am ajuns să aflu de Pr. Seraphim Rose, de exemplu si de un text extraordinar al lui, cât se poate de revelator si care mi-a edificat o dată pentru totdeauna acest capitol tentant al literaturii ozenistice/paranormale si în care destui adolescenti ne-am legănat imaginatia pe timpul lui Ceausescu.

În fine, revenind la X., de-a lungul anilor, constat că am ajuns în acelasi stadiu. Încet-încet, m-am confruntat cu forme - mai atenuate, ce-i drept -, ale fenomenelor pe care le avea ea. Nu vreau să se înteleagă că am stat si am urmărit lucrul ăsta. Cum spuneam, după telefonul ăla, abia asteptam să nu mai aud de ea. Iar pentru lucrurile care au urmat, foarte rarefiat, mai întâi, iar apoi cu frecventă din ce în ce mai mare, mi-a luat foarte mult timp să le iau în serios. Practic, in 97 până în 2005. Mi-a trebuit o îngrijorare zdravănă ca să mă dezmeticesc, în sfârsit, si să mă spovedesc pentru prima oară, în 2006.

Personal, cred că lucrul care m-a tinut până acum să nu repet „pattern”-ul lui X. si să ajung în spital a fost faptul că am trecut „macazul” imediat pe ortodoxie. N-am nici o îndoială.

Închei aici, pentru că e târziu. Doamne-ajută.