[mariamargareta]

216. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de artistul plastic Marian Zidaru (I)

(Interviu luat artistului în anul 1992, luna noiembrie, în urma expoziţiei sale “Noul Ierusalim” de la Galeria Simeza din Capitală.
Cu această ocazie, artiştii Victoria şi Marian Zidaru au afirmat că au avut experienţa Revelaţiei Duhului Sfânt, care a motivat prezenţa lor la această expoziţie ca un prilej de a mărturisi şi a propovădui tuturor chemarea la comuniune cu cei care au gustat părtăşia acestei revelaţii.
Observaţiile din paranteze aparţin autoarei acestui articol.)

Reporter: În primul rând vă rugăm să faceţi o mică prezentare a expoziţiei de faţă.

Marian Zidaru: Este o expoziţie care încearcă să lămurească relaţia directă dintre artă şi divinitate.

(Observaţia 1: M.Z. teoretizează încercând să apropie forţat două entităţi care îi sunt lui foarte dragi: Divinitatea şi arta. Realitatea este că între artă şi Divinitate nu există absolut nici o legătură directă, în afară de efortul pe care îl face uneori arta de a copia Divinitatea – deşi arta modernă nu mai copiază de mult Divinitatea, considerând că s-a maturizat îndeajuns, ca să creeze şi să inventeze singură. Arta este în esenţă cea mai profundă expresie a creativităţii umane. Pe de o parte, ea urmăreşte să comunice semenilor un sentiment, o idee, o senzaţie sau o trăire personală, specifică fiinţei umane. Pe de altă parte, arta este pentru om o formă de completare a actului cunoaşterii [cunoaşterea artistică]. Dumnezeu nu comunică prin artă, ci prin cuvânt, iar creaţia sa este consecutivă cuvântului Său: „Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină! Şi a fost lumină.” – Facerea 1,3. Singura „creaţie artistică” a lui Dumnezeu ar putea fi considerată fiinţa umană, căci pe Adam l-a plămădit Dumnezeu „cu mâinile Lui”, dar aceasta este o excepţie motivată, care nu-L face neapărat pe Dumnezeu un „Artist” printre artişti. Arta este deci specifică omului, în pasiunea şi efortul lui de a-L copia pe Creator. Omul spune în sinea lui: Dacă Ziditorul a făcut lucruri atât de frumoase în natură, de ce n-aş putea face şi eu? Dar, întrucât el nu le poate face la fel, prin cuvânt poruncitor, începe să reproducă stângaci cu mâinile ceea ce vede: peisaje, plante, animale, feţe de oameni, etc. După ce se satură de a copia natura, începe să inventeze şi astfel descoperă arta abstractă. Dar Divinitatea nu face artă. Ea creează pur şi simplu, odată pentru totdeauna, apoi Îşi susţine creaţia Sa în viaţă, prin pronia divină. Dumnezeu le-a făcut pe toate bune foarte de la început şi nu are nevoie de retuşări ale creaţiei Sale, nici de reproduceri stângace.)

Arta, fiind o formă de manifestare a lui Dumnezeu, are datoria să fie purtătoare de cuvânt a lui Dumnezeu.

(Observaţia 2: M.Z. sugerează că, la nevoie, Dumnezeu S-ar putea oricând exprima prin artă, şi chiar o face, deci a ajuns şi El oarecum la nevoie. Dacă s-ar putea admite o oarecare legătură indirectă şi univocă între arta omului şi Divinitate, în sensul că, în perioada copilăriei ei, arta copia Divinitatea, este imposibil să admitem că Dumnezeu, epuizând mijloacele Sale de a fi convingător, apelează in extremis la artă, ca să-l convingă pe om că are nişte datorii faţă de sine, faţă de semeni, faţă de natură şi faţă de Dumnezeu. Or, Zidaru vrea să introducă un concept nou, revoluţionar, în teologie şi în religie: Dumnezeu are nevoie acum, la sfârşit de timp, de artă, pentru a comunica cu omul, căci cuvântul Lui nu mai este de ajuns. În concepţia lui M.Z., versetul biblic care spune că pietrele vor striga [“Şi El, răspunzând, a zis: Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga.” – Luca 19,40] trebuie înţeles că “sculpturile din piatră, făcute de artiştii creştini, vor striga la oameni ca să-i trezească la credinţă”. Dar Zidaru n-a inventat el această “concepţie artistică” despre propovăduire, prin sculpturi în piatră sau în lemn. El a preluat pur şi simplu o “proorocie de-a Verginicăi”, pe care apoi s-a străduit să o pună şi în practică: “Astăzi vorbeşte Domnul cu omul, şi mai târziu vor vorbi pietrele şi lemnele şi te vei îngrozi, că nu vei şti ce înseamnă această zi care vorbeşte prin piatră şi prin lemne.” [Citat din Cuvântul Pucios, de la data de 25-03-1978]. Verginica a repetat “proorocia” şi la puţin timp înainte de a muri: “... O, iubite fiu din vremea de astăzi, întoarce-te la începutul legii lui Dumnezeu [...] pentru că mult s-a grăit şi mult am trimis acest cuvânt în faţa voastră, că nici un profet nu a primit cât aţi primit voi astăzi, şi iată că Domnul dacă nu va reuşi cu voi, pietrele vor rosti contra voastră” [Citat din Cuvântul Pucios, de la data de 15-01-1980]. Când Marian Zidaru a început să sculpteze pietre şi lemne, aşa cum îi cereau proorociile Verginicăi [dar şi nevoile financiare tot mai mari ale obştei condusă cu mână de fier de Mihaela], a venit şi Mihaela cu o “proorocie” care confirma că sculpturile lui Marian, lemnele şi pietrele, “vorbeau” în numele “Domnului”, propovăduind întregii lumi “Cuvântul de la Pucioasa”: “Pace vouă! Şi vom sta la masă cu cerul în ziua aceasta de praznic ceresc, căci sfântul şi marele Haralambie se bucură cu voi şi face biruinţă mare pentru voi şi va lucra prin voi minuni mai mari decât oricând, căci iată, pietrele vorbesc şi munţii mărturisesc şi înălţimile se pleacă la glasul Domnului Iisus Hristos. Amin.” [Citat din Cuvântul Pucios, de la data de 23-09-1992]. Pietrele n-au fost însă totdeauna docile şi mărturisitoare ale “lucrării”. Ba, chiar s-au întors împotriva Noului Ierusalim de la Pucioasa. Când arhiereul Irineu, cel care era numit de ei cândva “martorul cel credincios”, s-a lepădat de pucioşi, aceştia l-au acuzat că a luat pietre în mâini cu care a lovit în “lucrare”, făcând-o “sectă rea”. În ripostă, pucioşii nu recunosc că sunt sectă şi îi aruncă lui Irineu în faţă cuvinte aspre, copiate din Biblie: “Înapoia mea, satano!”: “Eu rostesc lucrare de Duh Sfânt peste tine, Israele nou, Israele român. [...] Să nu te superi, tată, pe cel ce-l vezi că aruncă cu pietre în tine, căci pietrele din mâna lui nu le-a luat cu inima lui. Iată, a venit vremea să-l vezi pe cel ce este numit martorul Meu în mijlocul bisericii lumii că dă cu pietre în tine. Nu te supăra pe el, nu te supăra pe nimeni, tată. Era scris în cartea Mea de azi şi trebuia să se vadă împlinit acest cuvânt. Este scris în carte că "păstorii de azi vor face dosare şi vor duce în judecată oiţele Mele cele bune zicându-le „sectă rea“". Nu te nedumeri dacă chiar prin mânuţa şi prin guriţa aceluiaşi martor se rostesc aceste cuvinte spuse de Mine din vreme, că Eu am spus să te ridici şi să spui: „Înapoia mea, satano, căci aceste cuvinte sunt satane!“. Tu eşti poporul Meu, nu eşti sectă, iar aceste cuvinte sunt satane, şi tu să spui: „Înapoia mea, satano!“. Aşa să spui acestor vorbe lumeşti, şi să nu faci altfel ca să te descurajezi pe drumul tău cu Mine.” [Citat din Cuvântul Pucios, de la data de 11-06-1995])