La poarta sufletului meu, ostenit, Hristoase, ai bătut,
Inima mea se culcase la picioarele crucii Tale,
Păcatele mele m-au însetat de mântuire pe cale,
Ești leacul nemuririi, povara ridicând în locul meu.
În tăcere îți însoțeam urmele,
Din rătăcire m-am trezit,
Cu mantia iubirii Tale neapuse m-ai acoperit,
Inima-mi secată izvora lacrimi
De recunoștință și durere pentru ce ai pătimit
Fii cu mine, Doamne!
Să nu mă lași singură niciodată,
Ești binele din mine!
Cât de săracă aș fi fost fără Tine,
Lumină lină, Iisuse, dragoste adevărată!
Toată viața de-aș rosti ”Iartă-mă!”
Prea puțin ar fi!
Pentru, toate ce-au fost, vor veni,
Cu blândețe, Te rog, mai ceartă-mă!
__________________
Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se îmblânzeste; cel blând, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se împartaseste de tainele Cuvântului dumnezeiesc. (Sfântul Maxim Marturisitorul)
|