[mariamargareta]

217. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de criticul de artă Erwin Kessler(I)

Preambul. Criticul de artă Erwin Kessler şi-a exprimat opiniile sale despreExpoziţia "CURĂŢIREA ROMÂNIEI", girată de „Atelierul de Creaţie Creştin-Ortodoxă Noul Ierusalim” şi deschisă la Galeriile „Calderon” din Strada Batiştei, Bucureşti, în perioada 20 decembrie 1994 - 16 ianuarie 1995 (avându-i ca protagonişti pe artiştii Victoria şi Marian Zidaru) într-un articol intitulatDespre artă, ţară şi credinţă,care a fost publicat în Revista „22” din 11-17 ianuarie 1995.

Reproducem în continuare acest articol, cu observaţiile de rigoare.




Nu întâmplător, deja obligatoria expoziţie anuală Marian Zidaru, intitulată de această dată "Curăţirea României", a fost deschisă pe 20 decembrie la galeria "Calderon", locul în care "majoritarii" politicii actuale îşi lustruiesc cultura vizuală; vocaţia profetică bine cunoscută a artistului l-a îndemnat să pătrundă, pragmatic, în chiar "bârlogul ursului".

(Observaţia 1: E.K. este profund dezinformat, într-o manieră absolut imparabilă, vis-a vis de statutul real al lui M.Z. în cadrul sectei de la Pucioasa.Nici vorbă de vreo “vocaţie profetică” la Zidaru, îndată ce nu el era “profetul” Noului Ierusalim. Zidaru era doar paravanul sub care adevăratul pretendent la rangul de “profet” [o numim aici pe Mihaela Tărcuţă, “proorociţa” de la Pucioasa, care trăgea din umbră sforile, marionetele ei fiind Marian şi Victoria Zidaru] îşi lansa la vedere ereziile, sub sigla sacrosanctă “Cuvântul lui Dumnezeu”)

Rezultatul estetic şi ideologic al acestei încercări este greu de apreciat acum. Mai interesantă este coerenţa şi perseverenţa lui Zidaru, unul din puţinii români care au reuşit, în decursul acestor ani, să-şi ducă la bun sfârşit proiectele, într-o cadenţă de metronom – el face parte din categoria „fericiţilor”, întrucât şi ceea ce i se opune este inclus în proiectul său profetic-estetic. Îmbibat de un optimism de esenţă mesianică. Tocmai acest optimism este şocant la Zidaru, în situaţia de marasm cultural, moral şi eco­nomic prin care trece România la ora actuală.

(Observaţia 2: “Fericitul” de atunci M.Z. era autor doar al proiectului estetic, deoarece cel profetic era, după cum am mai spus, prefabricat de “proorociţa Mihaela”. Estetica lui M.Z se mlădia în jurul ereziilor ei, pe care el le privea cu naivitate, nădejde şi entuziasm, şi cărora le dădea un credit absolut, de un “optimism şocant”, fără a lua în calcul posibilitatea – măcar teoretică – a unei înşelări. Anii au trecut, şi astăzi se poate spune cu certitudine că ”preafericitul” M.Z. nu “prea mai e fericit”, căci a pierdut pe vecie tutela “ocrotitoare” şi perspectiva “mântuirii” oferite de “proorociţa de la Glodeni”)

Este o ruptură aproape scandaloasă între orizontul apropiat al beatitudinii pro­fetizate de către Zidaru şi realitatea imediată a declinului cotid­ian. Cineva ar putea să înfăţişeze această nepotrivire drept dova­da cea mai clară a caracterului utopic al întreprinderii sale. Ai putea spune că Zidaru vede totul încadrat într-o tramă inteligi­bilă, ascendentă, întrucât opera sa urmează un traseu ascendent, inteligibil.

(Observaţia 3: Tocmai aceasta este dovada vizibilă şi palpabilă a înşelării sale. Partea proastă este că utopia lui s-a prelungit nu doar 2,3 sau 5 ani. Mai bine de 15 ani au trecut de la aceste „proorocii” exaltate, care proclamau iminenţa „raiului pe pământ” şi nu oricum şi oriunde, ci aici, în România, sub egida „teocraţiei” originale imaginate de liderii pucioşi în momentele lor de alienare nocturnă. După toţi aceşti ani de speranţă oarbă pentru pucioşi şi afundare în mocirla degringoladei economice pentru ne-pucioşi, situaţia stă mai prost ca oricând. Românii sunt hărţuiţi astăzi de propriii lor conducători, care au vândut între timp ţara bucată cu bucată, ţipând pe la mitinguri „noi nu ne vindem ţara!”. Datoria externă este uriaşă. Sănătatea publică este dezastruoasă. Declinul cotidian doare, iar „beatitudinea pro­fetizată de către Zidaru” rămâne o expresie a neputinţei omeneşti de a scruta tainele viitorului, pe care acest artist a acoperit-o cu generozitate, cu o viziune împrumutată de la falşii profeţi ai Pucioasei)

Că, prin urmare, el confundă proiectul său individual cu mersul întregii societăţi. Însă această "nepermisă confuzie" o comit zeci şi zeci de oameni politici ori afacerişti care încurcă, de atâţia ani, iţele politicii şi economiei româneşti. Şi poate nici unul dintre aceştia nu are în spate, precum Marian Zidaru, o operă.

(Observaţia 4: Nu numai o operă personală avea în spate M.Z. El era împins de la spate de o “proorociţă” plină de mândrie şi de aspiraţii ascunse de a conduce o ţară întreagă prin intrigi ţesute într-un regim pseudo-teocratic. M.Z. era o marionetă docilă, un purtător de “Cuvânt” al liderilor sectei de la Pucioasa. El transforma “Cuvântul” în materie, urmând ca materia să fie mai convingătoare decât “Cuvântul”. Experimentul însă a eşuat, chiar după tentative repetate, concretizate în Expoziţii, Festivale, Tabere şi “Ateliere de creaţie creştin-ortodoxă”)

De aceea trebuie operată o disociere între utopia ideo­logică a artistului şi realitatea, consistenţa estetică a lucrărilor sale. Sigur că prima este înscrisă în cea din urmă, dar ea este infuzată într-un corp, nu într-un discurs. Iar acest corp, sculp­turile, picturile, instalaţiile şi acţiunile lui Marian Zidaru, spre deosebire de discursurile utopice, au un public tot mai larg. Noile sale tendinţe relevate de această "Curăţire a României" (care propune literalmente un katharsis) arată însă că există un pericol, acela ca arta sa să aibă ca gen proxim exaltarea naţion­ală comună, românismul bombastic.

(Observaţia 5: Premoniţia lui E.K. este remarcabilă: chiar aşa a şi fost. Rromânismul pucioşilor a căpătat treptat accente delirante, până la a prezice o “închinare” universală a popoarelor lumii în faţa “poporului rromân” văzut ca un ales şi predestinat , o rasă pură a cărei limbă , limba rromână, se va impune printr-o dominaţie strivitoare în defavoarea celorlalte limbi de pe glob)

Dar între ceea ce face Zidaru şi retorica naţionalistă există o diferenţă specifică întru totul semnificativă: la Zidaru lipseşte tocmai raţiunea de a fi a naţionalismului, anume opoziţia faţă de o ameninţare exte­rioară, fie ea chiar imaginară; lipseşte acea retorică defensivă de care se abuzează şi care maschează extremismul real. Dimpotrivă, arta şi profeţia lui Zidaru sunt intransigente şi ofen­sive chiar în raport cu conaţionalii săi. Este deci la antipodul naţionalismului. Pentru el, România este predestinată nu unui complot universal, obscur şi perfid, ci unei măreţii iminente, deşi dificil de atins, întrucât presupune nici mai mult nici mai puţin decât perfecţiunea tuturor. Tocmai de aceea, Zidaru con­tinuă să constituie unul dintre cazurile de "paradox ideologic" irezolvabil; deşi vocaţia sa mesianică şi arta care o poartă sunt înrădăcinate în simbolismul şi concepţia religioasă ortodoxă, cu accente vernaculare inconfundabile, el nu este însuşit de către cercurile Opoziţiei datorită excentricităţii sale profetice, catalo­gată, de la un moment dat, drept erezie.

(Observaţia 6: Zidaru nu avea o vocaţie mesianică, îndată ce el era doar un emisar al liderilor pucioşi, care îl manevrau din umbră. Excentricităţile sale, cum ar fi crucile strâmbe sau îngerii ciungi, nu puteau fi acceptate în nici o circumstanţă ca expresii ale erminiei canonice ortodoxe, iar “Opoziţia” despre care vorbeşte E.K. sugerează contracţiile spasmodice ale schismei care nu a încetat să se adâncească între secta pseudo-ortodoxă “Noul Ierusalim” şi Biserica Ortodoxă Română)