[mariamargareta]

217. “Fenomenul PUCIOASA” văzut de criticul de artă Erwin Kessler(II)

În plus, deschiderea sa completă şi nediscriminatorie faţă de întreaga societate românească, predestinată în mod egal mântuirii, nu se potriveşte cu intransigenţa justificată a celor ce au supravieţuit încercării de a fi exterminaţi timp de mai mult de 40 de ani, chiar de către concetăţenii lor. Pe de altă parte, Zidaru nu poate fi acceptat de către spectrul politic naţionalist întrucât insistenţa sa asupra ele­mentului religios şi, în consonanţă cu acesta, opţiunea sa mani­festă pentru unica formă de guvernământ care se poate revendi­ca dintr-un "drept divin", anume monarhia, provoacă refuzul net al ideologilor românismului aseptic, românismul fără monarh ceresc şi fără monarh pământesc. Marian Zidaru, îndeosebi prin această expoziţie, se situează undeva la fron­tierele ideologiilor, ca un "contrabandist al spiritului", făcând să circule dintr-o parte în alta bunuri interzise: într-o tabără aduce îngăduinţa şi puterea de a absolvi răul, iar în cealaltă aduce îndemnul, chiar obligaţia la penitenţă şi nevoia de a înţelege comandamentele spirituale.

(Observaţia 7: În realitate, “marfa de contrabandă” care era traficată de M.Z. nu este “monarhia” ci “teocraţia originală”, în care regele are doar un rol decorativ. Adevăraţii dregători pe care îi susţinea cu naivitate M.Z. prin arta sa sunt liderii pucioşi-proorocii mincinoşi, care au imaginat o suveică nemaiîntâlnită şi nemivăzută a ucazurilor “teocratice”: “proorocul” pucios [Mihaela] le concepe ca nişte “Cuvinte” căzute din cer şi le pasează “preotului-arhiereu pucios” [Nicuşor]. Acesta proclamă ucazul ca divin şi oficial şi apoi îl transmite regelui [ regele Mihai I ] prin soli de nădejde; iar regele se execută, adică “guvernează” poporul aşa cum i s-a trasat “de sus”. Când are nelămuriri, regele cere “indicăţii” la preotul pucios, acesta îl întreabă pe proorocul mincinos, şi cercul se închide)

„Recipientele” în care Marian Zidaru transportă aceste bunuri interzise sunt lucrările sale de artă. Tocmai prin ele se face de ne-evitat. Profeţia sa poate fi ignorată, opţiunea sa politică (de fapt istorică şi "legitimistă") poate fi eludată. Dar opera sa nu poate fi trecută cu vederea, pentru că la ora actuală Marian Zidaru este singurul artist com­plet pe care îl posedă cultura română, un artist cu o bună cotă internaţională, având un program estetic propriu, extrem de elaborat şi consistent, capabil să convingă, în modul cel mai simplu şi direct, atât un ţăran, cât şi un intelectual rafinat, auto­hton ori străin.

(Observaţia 8: Asta şi explică de ce M.Z. şi soţia sa sunt printre puţinii intelectuali sau oameni şcoliţi pe care liderii pucioşi i-au suportat în jurul lor: cota lor era prea înaltă ca să nu se profite din plin de ea. Dar, când vârzările operelor de artă ale Zidarilor s-au diminuat, urmând trendul general al recesiunii economice, liderii pucioşi au considerat că “maurul şi-a făcut treaba, fiind cazul acum ca să mai şi plece, şi să-i lase în pace”)

Marian Zidaru contrazice cele două imagini standardizate ale artistului – artistul funcţionar şi artistul damnat – ­adică artistul care îşi transformă vocaţia într-o meserie ca ori­care alta şi atelierul într-un birou ca oricare altul, dar şi modelul opus, al artistului dipsoman şi afemeiat, veşnic fără bani. El oferă, lucru rar de la modernism încoace, atât o paradigmă estet­ică, cât şi una existenţială şi morală totodată. Specificul spiritu­alist al operei sale, care îi conferă acest caracter paradigmatic dual, nu este o ciudăţenie în secolul XX. Este arhicunoscută legătura profundă dintre opera lui Kandiski ori Mondrian şi con­cepţia teozofică. Dar Zidaru nu recurge la subterfugiul unei teo­zofii eclectice, ce marchează în fapt evaporarea credinţei creştine. El re-învesteşte simbolic creştinismul cel mai autentic, în varianta sa ortodoxă. Zidaru nu este un intelectualist, un scep­tic, deşi arta sa este "iniţiatică" şi "conceptualistă". Dar concep­tul acestei iniţieri rezidă în cea mai accesibilă şi universală sursă – Biblia.

(Observaţia 9: Fals! Sursa „iniţierii” lui Zidaru nu era Biblia, căci nu poate fi vorba acum de o nouă „iniţiere apostolică”, la 2000 de ani după iniţierea œcumenică pe care au făcut-o Sfinţii Apostoli în toată Lumea Veche. Sursa „iniţierii” lui Zidaru era de fapt o nouă „Biblie” şi o nouă „Evanghelie”, intitulată „Evanghelia după Sfânta Proorociţă Virginia”, cu care a fost el investit de către liderii pucioşi ca purtător de „Cuvânt” şi emiţător al noii Evanghelii de la Pucioasa [dar şi de receptor, adică de primitor de bobârnace de la ortodocşii scandalizaţi de iminenţa ecloziunii unei noi erezii], fiind apoi re-investit de fiecare dată ca post de emisie-recepţie al acestei noi ideologii pseudo-ortodoxe, „Noul Ierusalim”, la toate celelalte expoziţii care au mai urmat şi au apărut sub sigla „Atelierul de Creaţie Creştin-Ortodoxă Noul Ierusalim”, şi care au avut teme ideologice similare”)

Este adevărat că în cultura contemporană imaginea artis­tului geniu este considerată drept inactuală, depăşită. Dar poate că aceasta nu presupune o înţelegere mai profundă a actului artistic şi nici un simţ al ridicolului mai dezvoltat, ci o adâncire a scepticismului şi a susceptibilităţii reciproce şi o slăbire a coeziunii interne a personalităţii creatoare. Eludând toate peri­colele estetice şi sociale inerente ale unei ipostaze paradigmat­ice, "geniale", Marian Zidaru înfăţişează nu numai o artă care tinde către perfecţiune, ci şi pe el însuşi ca un model uman care, fără a fi ascetic, tinde către perfecţiune. De fapt, ne-am minţi singuri dacă nu am recunoaşte că artiştii care au marcat Într-ade­văr cultura majoră au avut şi au marşat pe conştiinţa expo­nenţialităţii lor existenţiale. Poate că în această credinţă nu se ascunde o imensă mândrie, ci o imensă inocenţă.

(Observaţia 10: Foarte corectă observaţia. Nu mândria – căci Zidaru nu cunoaşte aşa ceva – ci inocenţa lui pernicioasă l-a făcut să fie până la urmă o victimă a liderilor pucioşi. Chiar dacă a găsit până la urmă resurse să se smulgă din mlaştina de minciună în care fusese afundat până la sprâncene, M.Z. va rămâne, indiscutabil, cu răni nevindecabile după această tristă experienţă, în care şi-a irosit cel puţin un sfert din anii maturităţii sale artistice, dar şi speranţa că Adevărul se va face tangibil prin samsarii pucioşi)

De multe ori, raţiunile suspiciunilor noastre faţă de asemenea "exagerări" rezidă tocmai în noi înşine, în propensiunile nemărturisite ce ne fac să fim bănuitori până la orbire faţă de ceilalţi. Mai ales faţă de aceia care întârzie să realizeze că a avea prea mult talent nu e de „bon ton”.

Concluzie. Deşi a sperat, Marian Zidaru a învăţat până la urmă pe propria lui piele că nu arta îl purifică pe om, ci numai Hristos în persoană îl poate duce pe om spre mântuire. În orice caz, pe el arta îl ducea pe o cale pe care până la urmă a dezavuat-o cu curaj, văzând că nu duce nicăieri, iar frumosul nu se îngemănează în mod obligatoriu cu utilul. Erwin Kessler a încercat din răsputeri să-l sprijine moral, neştiind însă dedesubturile acestei afaceri care se arăta optimistă şi frumoasă la suprafaţă, dar ascundea multă minciună şi mişelie pe dedesubt: “Noul Ierusalim”.