Luminătorul -
de VasileVoiculescu
Am fost ca nerodul din poveste
Ce căra Soarele cu oborocul
În casa-i fără uși,fără ferestre…
Și-și blestema întunerecul și nenorocul.
Ieșeam cu ciubărele minții,goale,afară,
În lumină și pară,
Și când mi se părea că sunt pline,
Intram,răsturnându-le-n mine.
Așa ani de-a rândul
M-am canonit să car lumina cu gândul…
Atunci ai trimis Îngerul Tău să-mi arate
Izvorul luminii adevărate:
El a luat în mâini securea durerii
Și-a izbit naprasnic,fără milă,pereții.
Au curs cărămizi și moloz puzderii,
S-a zguduit din temelii clădirea vieții,
Au curs lacrimi multe și suspine,
Dar prin spărtura făcută-n mine,
Ca printr-un ochi de geam în zidul greu,
Soarele a năvălit în lăuntrul meu.
Și cu el odată,
Lumea toată…
Îngerul luminător a zburat aiurea,
Lăsându-și înfiptă securea;
Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină
De soare,de slavă și de lumină.
|