[mariamargareta]

Preambul. Sorin Dumitrescu ripostează în ziarul "România liberă" din 21 ianuarie 1995la exhibiţiile contorsionate ale criticului Erwin Kessler din revista „22”, acolo unde acesta îşi expusese criticile edulcorate la adresa expoziţiei "CURĂŢIREA ROMÂNIEI". Semnând riposta cu titlul „Neputinţele tânărului Kessler”, Sorin Dumitrescu dezvăluie, ca fiind cel puţin suspectă, derogarea concesivă pe care criticul o face la adresa artiştilor Zidaru, motivată de o prietenie benignă, dar de puţini cunoscută. Sorin Dumitrescu profită aici de avantajul unei cunoaşteri temeinice a Zidarilor, bazată nu numai pe apartenenţa de castă, dar şi pe o simpatie reciprocă, nu mai puţin sinceră decât cea dintre Zidari şi Erwin Kessler. Lui Sorin Dumitrescu nu îi este indiferentă calea pe care merg colegii săi de breaslă, soţii Zidaru, căci el este mai întâi creştin, şi abia după aceea artist. De aceea el vede în aplaudacul de circumstanţă Erwin Kessler un pericol mai mare decât opţiunea însăşi a lui Marian Zidaru. Când cineva din exterior, cu o oarecare notorietate locală, vine şi te laudă în public, te susţine chiar, cu cuvinte meşteşugite, însăilate în editoriale care rup gura castei sculptorilor, începi să crezi că într-adevăr ai dreptate şi eşti pe drumul cel bun. Or, Marian Zidaru avea mare nevoie mai degrabă de prieteni adevăraţi, care să-l tragă de mânecă pentru a nu se crede familiar, prea repede şi fără motiv, cu „experimentele cu Duhul Sfânt”de la Noul Ierusalim, săpate adânc în lemn sau în marmură. Sorin Dumitrescu s-a dovedit a fi un astfel de prieten, arătându-i lui Zidaru că deja a mers prea departe, chiar dacă n-a simţit încă urmările pericolului. Dimpotrivă, Erwin Kessler derapează de la obişnuita sa linie, de critic capricios care caută mereu nod în papură celor pe care el îi scarmănă, trecând brusc la o neobişnuită admiraţie şi susţinere pe faţă şi laudă festivă a demersurilor mistice al Zidarilor, pe care el de fapt nici nu le înţelege, şi nici măcar nu are vreo tangenţă cu ele. Fără o experienţă ortodoxă personală, este deci cu atât mai neavenit şi mai inoportun să se pronunţe cineva în acest domeniu, lucru care îl irită până la pragul de reacţie rapidă pe Sorin Dumitrescu. El vede în „schimbarea la faţă” a lui Erwin Kessler nu numai sinuciderea estetică a unui critic de duzină, ci şi un instrument iresponsabil prin care cei adulaţi gratuit de el (Zidarii, în speţă) sunt ameninţaţi la rândul lor de sinuciderea estetică şi religioasă.

Reproducem aici această „reacţie rapidă”, apărută doar la câteva zile după şueta „critică” a lui Erwin Kessler, cu menţiunea că observaţiile din paranteze aparţin autoarei acestui articol.


Noul an a debutat printr-un eveniment deopotrivă neaşteptat şi dramatic: sinuciderea estetică a tânărului Kessler.
Titlul rubricii CeArtă din revista ,,22", reuşeşte într-un timp record să bage groaza în aproape toată suflarea artistică. Zvonul apariţiei unui neamţ exterminator, care părea să-şi fi propus ca ţel ciufulirea săptămânală a celor mai plăvane biografii artistice şi privirea chiorâşă a oricărei expoziţii mai răsărite, a scurtcircuitat imediat toropita şi nu mai puţin înfometată breaslă a sculptorilor. N-a fost necesar nici măcar răstimpul unui an de zile pentru ca tânărul Kessler să devină în ochii multora îndelung aşteptatul critic "mântuitor", un fel de neo-Parsifal băştinaş, apt să izbăvească comentariul plastic de lauda complezent-durdulie şi de tradiţionalul ton economiastic. Care a putut fi secretul acestei ascensiuni ameţitoare?
Nu încape îndoială că Erwin Kessler este binişor înzes­trat cu darul gazetăriei. Argumentaţia adesea labilă, topica încă stângace şi, mai ales, folosirea neglijentă sau abuzivă a unor ter­meni şi concepte, existente în articolele sale, n-au reuşit totuşi să covârşească talentul său specific - e drept, mai puţin frecvent - talentul de a pune în pagină tema aleasă. Altfel spus, tânărul critic ştia "să cadreze" un demers expoziţional sau, mai exact, simţea felul în care acesta putea fi extras util din vânzoleala manifestărilor circumstanţiale, pentru ca forma lui văzută, pub­lică, să poată deveni materia unei prese incitante. Această însuşire naivă a determinat şi succesul articolelor sale. Acestea au respectat întotdeauna cu stricteţe două principii:
1. "Comentaţii" trebuie aleşi exclusiv din elita artelor frumoase şi, dacă se poate, mai cu seamă, din tagma celor cu notorietate consolidată;
2. Comentariul aplicat acestora trebuie să fie mai cu seamă contondent, dar pe alocuri şi niţel milostiv, pentru a bloca replica ocazională şi a sminti cât mai eficace impresia "comen­taţilor".
După cum s-a putut lesne constata, lumea penibilei noas­tre tranziţii adoră zgândărirea impudică a "intagibililor", şicanarea personalităţiilor consacrate. Perspicacităţii tânărului Kessler nu i-a scăpat această nenorocită dispoziţie colectivă căreia, în mod "creator", i-a adăugat un stereotip comportamen­tal cules din lumea fotbalului. Unui fotbalist care nu reuşeşte să­-l dribleze pe Maradonna, dar îşi doreşte cu orice preţ gloria fot­balistică, nu-i rămâne altceva de făcut decât să-i pună acestuia piedică; oricum analele fotbalului nu vor întârzia să-i consem­neze în veac faultul scandalos. Ambiţiosul nostru critic şi-a însuşit rapid lecţia şi s-a apucat să cotonogească pe ruptelea tot ce i-a ieşit mai de soi în cale. De la "prologi", "catacombişti" etc., până la Nicodim sau Călin Dan, toată lumea a fost trasă "grijuliu" în ţeapă cu o fervoare sistematică şi numele unei baricade care şi-ar propune un ecarisaj estetic constând în darea în vileag a comportamentului provincial, a temelor răsuflate sau a formulărilor edulcorate prezente, chipurile, fie şi tumoral, în lucrarea artiştilor de seamă.
Împlinirea exigenţelor celui de-al doilea "principiu director" l-a determinat pe tânărul Kessler să adopte stilistic un fel de lehamite ciufută, menită să-i susţină vorbirea pe şleau, grimasa posacă, trântirea părelnicului său adevăr în obrazul beneficiarului - într-un cuvânt, abandonarea oricărei delicateţi verbale care să ţină cont de vârstă, experienţă sau prestigiul pro­fesional al victimei. Pentru a pune surdină acestei strategii pub­licistice, insolenţa exprimărilor a fost deghizată în francheţe, bădărănia machiată în chip de observaţie frustră, iar nepri­ceperea livrată abil ca inapetenţă estetică. Câteva luni bune de campanie critică susţinută şi efectele n-au întârziat să se arate: tânărul Kessler aproape că reuşise să-şi instituţionalizeze bom­băneala săptămânală. Articolele sale începuseră să fie aşteptate cu înfrigurare de inconştienţii care riscaseră vreo expoziţie per­sonală sau de grup (s-ar putea bănui că în acest răstimp până şi retururile revistei defunctului GDS au scăzut simţitor).
Toate ar fi rămas bune şi frumoase, cu atât mai mult cu cât vociferările sale publicistice ne deveniseră şi nouă oarecum simpatice, dacă nefârtatul sau cine ştie ce daimon plebeu nu l-ar fi împins pe tânărul nostru să părăsească pentru o clipă, ah, ce clipă!, cârtirea metodică şi nitam-nisam, să se apuce să admire.

(Observaţia 1: Fără îndoială că o asemenea spectaculoasă schimbare de macaz a lui E.K de la trosneală generalizată la admiraţie punctuală trebuie să fi avut o motivaţie profundă. Simpla prietenie de circumstanţă cu Zidarii trebuie că nu ar fi fost suficientă, ci alta a fost cauza. Este mai plauzibil că, la cunoaşterea sa precară privind afacerile celeste şi avatarurile lumii imateriale, E.K. să fi luat în serios familiaritatea cu Duhul Sfânt, pe care o clamau îndelung şi insistent Zidarii, pentru a conchide că o precauţie gratuită nu strică. Cine ar fi nebun să-şi permită să-L critice pe Dumnezeu, pe care nimeni nu L-a văzut, nici nu-L cunoaşte? La urma urmei, nu se ştie de unde sare iepurele, şi ce coarne are, şi ce rău împunge! Unde nu te pricepi, e mai bine să fii cuminte, căci riscurile vor fi mai mici.)