[mariamargareta]

Atoateştiutor în ceea ce-i priveşte pe alţii, tânăruI Kessler nu şi­-a cunoscut limitele propriilor putinţe. Facultatea de a admira ocupă palierul de sus - să zicem cel spiritual - al actualului critic. Nefiind nativă, această dispoziţie rară urmărea îndeaproape creşterea spirituală a insului. Criticului obişnuit, pentru a putea fi cât de cât respectat, nu-i sunt de trebuinţă decât niţel simţ al observaţiei, un intelect neastâmpărat şi oleacă de năduf social. În contrast, cel care admiră nu se poate lipsi de un sistem axio­logic solid şi de o educaţie îndelungată a văzului, care să-i ofere accesul la profunzimile tainicului limbaj al artei. Doar admiraţia poate transforma-transfigura actul critic într-un act de dis­cernământ şi abia exerciţiul acestuia din urmă risipeşte poluarea pe care o provoacă mediului cultural judecata critică năbădăioasă. Atâta doar că actul de a admira reprezintă o boierie a inimii, mai greu accesibilă, boieria inimii culte. Că este aşa şi nu altfel îl probează faptul că până şi starostele detractării moderne (a se citi criticii) a Apostolului Neamurilor, atunci când s-a hotărât şi dânsul să admire, nu s-a năpustit să laude în neştire, ci a purces smerit prin prudente "exercices d'admiration".

(Observaţia 2: “Noua Evanghelizare” propusă de liderii pucioşi prin Expoziţiile soţilor Zidaru, care sunt trimişi ca soli care promovează încrustarea în piatră a “Cuvântului” Pucios , nu putea să nu stârnească o doză de precauţie în primele exerciţii de admirare ale lui E.K faţă de exerciţiile cu Duhul Sfânt ale pucioşilor)

Din păcate, neputinţa (neştiinţa) de a admira a tânărului Kessler n-a devenit putere (ca să-i parafrazez o emblemă recen­tă)! Spre stupoarea noastră, recent, biografia sa s-a poticnit toc­mai în adularea locvacităţii neo-eshatologice a cuplului Zidaru şi a bizareriilor pseudo-iconice zămislite de acesta.

(Observaţia 3: Tocmai ineditul, bizarul, imponderabilul, imprevizibilul pe care îl observă E.K. la creaţia şi la limbajul Zidarilor sunt şi motivaţia schimbării lui de atitudine. Superficial, E.K. nu-şi pune problema să cerceteze mai adânc, altmiteri ar fi descoperit că Zidarii nu sunt deloc originali şi singulari, aşa cum par, ci sursa reală a acestor „bizarerii” pe care ei o promovează la modul esteticii publice stă ascunsă în creaţia ezoterică delirantă a liderilor sectanţi de la Pucioasa, de care ei ascultau pe vremea aceea ca de Dumnezeu)

Delirul ver­bal al acestei perechi de pomină şi imaginea tautologică care-i însoţeşte i-au fulgerat nefast luciditatea imberbă. Aşadar, iată-l pe temutul comentator al ,,22"-lui beat de admiraţie, băgând capul cuminţel sub patrafirul maglaviteanului sacerdot al Pucioasei.

(Observaţia 4: Admiraţia [pe care o observă S.D. la E.K., alături de o oarecare “supunere” sub patrafirul unor “prooroci” pucioşi pe care nu-i vede, nu-i cunoaşte, dar îi simte ca pe nişte urmaşi demni ai lui Petrache Lupu, ai căror soli sunt Zidarii] este fără îndoială, falsă. Ea ascunde o temere viscerală a lui E.K. faţă de fabulosul obscur, pe care nu-l poate circumscrie cumva, neavând aparatul critic minimal oferit de educaţia religioasă primară)

Din articolul "Despre ţară, artă şi credinţă" (,,22" din 11/17 ian '95) cităm câteva din neocontemplaţiile "fratelui" Kessler: expoziţia intitulată emfatic "Curăţirea României" ­- alminteri model audiovisual de pisălogeală sectantă - i se pare criticului că "propune literalmente un katharsis".

(Observaţia 5: “Curăţirea României” i se pare suspectă lui S.D. tocmai pentru că este promovată prin acelaşi limbaj prolix, gălăgios şi pisălog cu care politicienii promit noi şi noi “schimbări în bine” în fiecare campanie electorală, schimbări care rămân simple promisiuni pe hârtie. Or, logoreea nu îi este specifică lui Zidaru, dar el o copiază mecanic şi sârguincios după modelul “Cuvântului” pucios, căruia îi acordă o fascinată atenţie şi credibilitate. După ani de zile, scurşi între timp, premoniţia lui S.D. se dovedeşte a fi fost corectă: România este tot mai murdară, tot mai îngălată, lipsită în continuare de staţii de epurare, afumată de gaze de eşapament, mânjită de excremente şi sufocată de pungi de plastic)

Acadelele plastice confecţionate din materiale prolixe şi câteva bronzuri (care amintesc dureros) de momentul teafăr al sculptorului Marian Zidaru i se par proaspătului emul că re-investesc sim­bolic creştinismul cel mai autentic, în varianta sa ortodoxă.

(Observaţia 6: S.D. surprinde aspectul cel mai nefericit al experimentelor plastice în care Zidarii circumscriu mesajul atribuit Duhului Sfânt unor chipuri cioplite: ortodoxia clamată de ei cea a “Cuvântului” care s-a făcut duh, este doar părelnică, fiind doar un simbol eşuat al autenticităţii ortodoxiei originale, în care Cuvântul S-a făcut trup, şi aşa a fost făcut cunoscut oamenilor care L-au mărturisit apoi lumii întregi)