[mariamargareta]

Preambul. Erwin Kessler moare lent, dar nu se predă. „Desfiinţat” într-un articol critic de către mai hârşitul în ale artei şi teologiei, Sorin Dumitrescu, criticul Erwin Kessler revine spectaculos, trezindu-se din corzi, unde se legăna ameţit şi euforic ca într-o pânză de păianjen, şi se arată hotărât să treacă la contraatac. Tot în ziarul România liberă, la 28 ianuarie 1995, el publică o replică acidă intitulată Defecţiuni elective, în care încearcă să-şitransforme înfrângerea într-o victorie “a la Pyrrus”. Reproducem în continuare acest articol, cu precizarea că observaţiile din paranteze aparţin autoarei care îl comentează)





Sorin Dumitrescu, în numărul din 21 ianuarie a.c. al "României libere" s-a grăbit să redacteze cronica unei morţi (estetice) anunţate. Mortul eram eu, iar crainicul era domnia sa. Toate bune şi frumoase până aici, dar mărturisesc că necrologul sprinţar m-a stupefiat întru totul.

(Observaţia 1: Ce mai poate fi “bun şi frumos” odată cu moartea spirituală a unui confrate, care îl aduce chiar pe el la stupefacţie, odată cu tragica ei constatare? Joaca cu cuvintele este deja un tic la Erwin Kessler , întrucât o asemenea asociere forţată între bine şi rău dovedeşte încă odată că la el cuvintele nu mai au valoare, fiind folosite cel mult ca balast între două sloganuri sforăitoare)

Ca toată lumea, ştiu că "cea mai bună apărare este atacul", dar eu nu aveam de gând să-l atac pe Sorin Dumitrescu. De aceea, apărarea sa întru totul ofensivă nu-şi avea locul. Acesta este motivul pentru care, în cele ce urmează, am să renunţ la scrupulele deontologice obişnuite.

(Observaţia 2: Din nou vorbe goale. Sorin Dumitrescu nu avea cum să se simtă atacat, îndată ce nu de el era vorba în precedentul articol al lui Erwin Kessler. Expresia lui Erwin Kessler „apărarea sa întru totul ofensivă” este expresia neputinţei de a strânge în braţe şi apoi de gât pe cineva alunecos care scapă mereu şi mereu strânsorii. Sorin Dumitrescu nu se apără pe sine ofensiv, dar apără ofensiv un principiu şi o valoare universală care-i este lui aproape de inimă: ortodoxia, ca moştenire de la părinţi şi de la strămoşi)

De regulă eludez gafele gramaticale şi stilistice ale pre­opinenţilor. Însă în cazul lui Sorin Dumitrescu care, surprinză­tor, face observaţii critice la adresa stilului şi argumentaţiei mele fără a prezenta nici un exemplu, asemenea menajamente nu-şi au rostul. Mai ales că în textul său inventează cuvinte pre­cum "economiastic" vrând, probabil să spună "encomiastic" ori alcătuieşte expresii de genul "baricada poate să-şi propună un ecarisaj?!" (poate cineva sminti impresia, iar o baricadă poate să-şi propună un ecarisaj?) ori "momentul teafăr" care, deli­cioasă sintagmă, arată clar că cineva într-adevăr nu era teafăr la un moment. Dar, deşi nu sunt bagatele, aceste gafe sunt mai degrabă material pentru rubrica "Umor involuntar" din "România literară". Altele sunt însă abaterile grave săvârşite de către Sorin Dumitrescu. Prima este elogiul obstinat al locului comun, aşa cum apare în "maxima" proprie aşezată ca fron­tispiciu articolului, frontispiciu incrustat în cea mai veritabilă limbă de lemn pre(ten)ţios conjurând "profunzimile tainicului limbaj al artei". Frumos spus, domnule, frumos din cale afară! Ar fi fost o delectare pentru Caragiale, care sigur plânge, încetişor acolo unde este el. Pentru că nu i-a fost dat să prindă timpurile noastre.

(Observaţia 3: Erwin Kessler are grijă să-i prevină pe cei care-l cunosc că vor fi martorii unei schimbări neaşteptate: de data asta, numai de data asta, are de gând să devină „rău”. Pentru că „aşa nu mai merge”: S.D şi-a permis prea multe. La un aşa „atac sub centură”, menajamentele uzuale nu-şi mai au rostul. Mai ales că Sorin Dumitrescu şi-a permis să inventeze arme noi: cuvinte şi expresii neexperimentate [încă] la care nu se ştie dacă se poate găsi rapid antidotul. Printre ele, sintagma „Neputinţele tânărului Kessler” este de departe cea mai insuportabilă. Pamfletistul Caragiale ar fi invidios dacă ar putea să afle cât de inventivi pot fi unii artişti ai cuvântului din urbea lăsată lor moştenire şi de aceea, în imaginaţia onirică a lui Erwin Kessler , musai că acum plânge încetişor de delectare, ascuns de ruşinea plăcerii pe undeva prin Figura nr.9 a cimitirului Bellu)

Pricina acestui extaz în faţa artei este metafizica, parten­era gentiabilă a artistului spiritualist autohton, căzut într-o tran­să contemplativă apriorică, ce-l face să creadă că "Doar admi­raţia poate transforma-transfigura actul critic ...” ş.a.m.d.
Ce are de-a face cu periajul admirativ cu "creşterea spir­ituală a insului"?

(Observaţia 4: Are, căci adularea nesăbuită alterează caractere până nu de mult integre. Dacă îl inoxici pe cineva cu precizări mincinoase că este ales şi sfânt, inevitabil va veni momentul acela ca nefericitul să creadă de-a binelea că aşa este. Erwin Kessler îşi propune un periaj admirativ restrâns la persoana care pare a fi un sol al lui Dumnezeu [ e vorba de Marian Zidaru], pe simplul motiv „că nu e bine să te pui rău cu Dumnezeu”. Acolo unde te pricepi cel mai puţin e bine să fii cel mai precaut, ca să nu ai eventual surprize. Oricum, nu te costă nimic să fii când mai încruntat, când mai admirativ, când mai demolator, când mai apreciativ, căci variaţia sporeşte aparenţa firescului.

Este adevărat că la noi critica de artă este hiper-afirmativă, stivuind epitete peste epitete gâdilătoare pen­tru a fi şi ea, nu-i aşa, "poetică" şi "inspirată", permiţându-şi, cu titlu de excepţie, câte un ghiont discret destinat artiştilor care prea o iau razna.
Dacă aş fi urmat acest model, aş fi avut parte exact de adevărul îngăduit la timpul potrivit, adică aş fi înţeles mai nimic şi prea târziu. Ori eu am pornit invers, adică apofatic, de la ceea ce nu e artă sau nu e relevant, autentic şi intens în artă. Tocmai acesta este motivul pentru care, printre atâţia alţi fideli ai revis­tei ,,22", mă citeşte şi Sorin Dumitrescu. El ştie mai bine decât oricine că în atât de speciala noastră branşă afirmarea insului nu urmează adesea decât unei parveniri intrigante, iar "sistemul axiologic" la care face trimitere domnia sa ascunde nu rareori doar linguşire, ipocrizie şi incompetenţă.
Acea "oarecare simpatie" de care mă bucuram în ochii domniei sale provine cu certitudine din faptul că întotdeauna am ignorat această "nescrisă regulă a jocului" nepericulos şi reci­proc avantajos dintre artist şi critic. Ei bine, şi în cazul lui Marian Zidaru am ignorat "regula jocului". Dar de această dată nu metodologic, premeditat, întrucât opera şi personalitatea sa au constituit pentru mine cea mai profundă surpriză trăită în perimetrul artei contemporane româneşti. Iar această întâlnire s­-a petrecut când am lăsat la o parte toate prejudecăţile pe care Sorin Dumitrescu şi alţi câţiva, din ce în ce mai puţini acum, m­i le-au inoculat, precum multor altora, în aceşti ultimi ani.

(Observaţia 5: Marian Zidaru este o autentică şi profundă surpriză pentru Erwin Kessler deoarece insolitul nu poate creea decât surprize. Ce poţi face, aflat pe neaşteptate în faţa unei capre cu două capete, decât să cazi în profundă uimire, apoi imediat în extaz? Este cazul şi cu experienţa trăită de Erwin Kessler în faţa crucilor strâmbe ale lui Zidaru şi a „bizareriilor lui pseudoiconice” [am numit acele „icoane” care, în loc să se spiritualizeze, se materializază devenind basoreliefuri şi statui, redimensionându-se pe orizontală, mai degrabă decât pe verticală])