[mariamargareta]

Când am încercat să văd în spatele unei capodopere cum este "Sf. Gheorghe omorând balaurul" o "bizarerie pseudoicon­ică" şi am constatat că este una dintre cele mai frumoase sculp­turi realizate în această ţară în ultimii ani, am acceptat, cum era firesc, ideea de a-l cunoaşte pe autor. Iar autorul este, cum ştim cu toţii, un om realmente charismatic.

(Observaţia 6: În ţara orbilor, cel cu un ochi este împărat. În caruselul lumesc al artei, prezenţa unui artist cu preocupări creştine, dar mai ales cu veleităţi de a trăi de-a binelea viaţa creştină, este un „accident” stupefiant. Toţi îl înconjoară, îl pipăie şi îl ciupesc fin, ca să vadă dacă nu cumva e vreo himeră, şi nu încetează să se mire. „Charisma” lui Marian Zidaru este, desigur potenţată de limbajul lui care copiază cu ataşament „modelul pucioşesc” imprimat de liderii lui de la Pucioasa. Cum e turcul, şi pistolul. Dacă liderii pucioşi proclamă o întâlnire imediată cu Stăpânul Lumii, ucenicul lor de la „atelier” nu poate fi nepăsător, ci se face porta-voce „charismatică” pentru o asemenea ştire minunată)

Nu este vorba despre cal­ităţile sale profetice, şi despre acel puls existenţial pe care puţi­ni oameni îl au şi cu atât mai puţini reuşesc să-l infuzeze unei opere. Sigur că toate aceste lucruri m-au încurcat, întrucât nu m­-am aşteptat niciodată ca un artist eminamente religios să mă preocupe într-atât. Dar acestea sunt surprizele pe care ţi le rez­ervă traiul în afara dogmelor, taberelor şi adevărurilor făcute de-­a gata.

(Observaţia 7: În sfârşit, Erwin Kessler face un efort de sinceritate şi recunoaşte că explicaţia extazului său în faţa ineditului mistic o constituie tocmai viaţa lui de zi cu zi, care este departe de dogme, învăţături şi practici religioase. Un “no man’s land”care îi impune respect, nesiguranţă şi chiar o uşoară teamă, dar şi o curiozitate puerilă şi o sete neostoită de surprize. Pentru Erwin Kessler , Zidaru este echivalent în mister şi fior burlesc şi pseudomistic cu „omul cu două capete: jumătate cap de om, jumătate cap de bou!”, care tocmai a sosit cu Circul ambulant într-o urbe mică, în care de obicei nu se întâmplă nimic)

Imaginea burlescă ("băgând capul cuminţel sub patrafir ... ") pe care Sorin Dumitrescu o azvârle într-un stil gro­bian m-a lăsat pur şi simplu perplex: nu numai că Zidaru are prea mult bun simţ pentru a se deda la asemenea "convertiri", dar eu nici măcar n-am fost vreodată la Pucioasa, iar întâlnirile din atelierul său, care se pot măsura pe degetele de la o singură mână, au avut întotdeauna un caracter strict profesional. De aceea nici nu mă dezic de fragmentele (trunchiate, învălmăşite) pe care Sorin Dumitrescu le-a citat încorporat invectivei sale izbucnite din acea "boierie a inimii culte" (altă expresie memo­rabilă) pe care o proslăveşte.

(Observaţia 8: Din nou o recunoaştere importantă: Erwin Kessler mărturiseşte că n-a fost niciodată la Pucioasa, şi chiar simte că e în defect pentru că n-a făcut-o. În mod sigur, dacă ar fi fost măcar o singură dată, ar fi devenit mult mai precaut în aprecieri. Dar aşa, el se prevalează de această “neîmplinire” ca să afişeze păreri personale cu caracter relativ, dar de un relativ dus până la nesiguranţă. Tocmai de aceea este nevoit să admită că, eventual, Sorin Dumitrescu ar putea chiar să aibă dreptate, în caz că el este mai mai umblat, mai informat, şi deci ştie mai multe. Este evident că Marian Zidaru nu a încercat să-l convertească pe Erwin Kessler , căci Marian Zidaru este foarte neîncrezător cu cei mânaţi exclusiv de curiozitate, dar nici nu se poate spune că a tăcut, fără a-i spune lui Erwin Kessler tot ceea ce crede)

La urma urmei, problema teologică a Noului Ierusalim nu ne priveşte pe noi, căci nu o poate soluţiona decât Patriarhia. Până atunci are vreun sens, considerarea operei artistice ca fiind eretică şi admirarea acesteia ca fiind condamnabilă?

(Observaţia 9: Erwin Kessler confundă obligaţia Sinodului Bisericii [şi nu a Patriarhiei, care este doar o instituţie religioasă cu caracter mai mult administrativ] de a se pronunţa ex cathedra asupra unor inovaţii dogmatice venite de aiurea, cu obligaţia creştinului de rând de a evita, preventiv, orice contaminare de surse sau învăţături care nu au fost validate în prealabil de autoritatea colectivă a Bisericii. De exemplu, o poruncă bisericească este aceea de a nu citi cărţi eretice: nu pentru că ar fi vorba aici de o interzicere oarbă, ci pentru că există riscul unor aprecieri greşite a celor citite, care să conducă apoi la deviaţionism sectar. Tot aşa şi cu o operă artistică al cărei mesaj este eretic: pe atei sau pe creştinii statornici în credinţă nu-i poate influenţa cu nimic în rău, ei putând rămâne nişte critici imparţiali, dacă e vorba de a a aprecia sentimentul estetic; însă pentru cel slab sau şovăielnic în credinţă, un entuziasm de moment în faţa unei erezii admirabile din punct de vedere estetic poate avea consecinţe dramatice aspra cursului vieţii lui. Aici se deosebesc fundamental Sorin Dumitrescu şi Erwin Kessler : dacă pentru primul, rătăcirea unui semen de-al său este un eveniment dureros şi intolerabil, acelaşi eveniment pentru Erwin Kessler este unul total indiferent, acoperit de preceptul libertăţii de opţiune a individului, care trebuie respectată. Cu alte cuvinte, sinuciderea spirituală este pentru unul o defecţiune inacceptabilă, iar pentru altul un drept inalianabil)


Asta ar însemna că încurajeză erezia şi oamenii precum cunoscutul colecţionar de artă germană, Peter Ludwig, care nu doar intenţionează să achiziţioneze două sculpturi ale lui Marian Zidaru ci, în timpul vizitei sale în România, a petrecut un timp chiar în atelierul "ereticului". La fel, însuşi părintele Galeriu a participat la lansarea unei cărţi în incinta ultimei expoziţii Zidaru, caracterizând lucrările de acolo ca fiind expresii ale "adevăratei ortodoxii".

(Observaţia 10: Faptul că un colecţionar oarecare apreciază cu gusturile sale o creaţie artistică sau alta, fie ea şi eretică, nu legitimează cu nimic acea creaţie, nici nu-i sporeşte gradul de nocivitate ideatică. Faptul că un prelat de renume este prezent la o lansare de carte, nu face ca acea carte să devină, brusc, mai valoroasă decât era cu o zi în urmă. Erwin Kessler face însă o asociere vicleană între participarea părintelui Galeriu la lansarea unei cărţi în incinta ultimei expoziţii Zidaru, şi caracterizarea lucrărilor de acolo ca fiind expresii ale "adevăratei ortodoxii". Un cititor neatent va înţelege că părintele Galeriu s-a referit la toate lucrările de acolo, deci şi la acea carte [căci şi cartea era o „lucrare”, nu?] , ca fiind expresii ale "adevăratei ortodoxii". Or, Erwin Kessler se referea la „toate lucrările de artă de acolo” dar a făcut-o lacunar, ca să lase loc şi la interpretarea voită de el: cum că şi cartea [o colecţie de „Cuvinte” eretice pucioşeşti, tipărită fără a avea binecuvântarea vreunui ierarh ortodox] aducea un mesaj al „adevăratei ortodoxii”. Părintele Galeriu n-ar fi riscat să recomande călduros o carte pe care el nici măcar n-a citit-o, darămite să o studieze meticulos, cum ar fi fost cazul, dacă ar fi avut de gând.)